default-logo

Fără cultură și învățământ nu există țară

Fosta guvernare, în urma restructurării Guvernului, a comasat Ministerul Culturii cu Ministerul Educației, dar de fapt le-a lichidat, punându-le sub grea lovitură pe ambele.

La acestea a adăugat Academia de Științe, cu cele câteva zeci de institute de cercetare, Ministerul Tineretului și Sportului și alte ministere și departamente.

Din acest mariaj a rezultat Ministerul Educației, Culturii și Cercetării.

Preocuparea de a face un minister mastodont care să se ocupe de toate – școli, grădinițe, instituții de învățământ, Academie, case de cultură, sanatorii, biblioteci, orchestre, teatre, turism, tineret, sport, cazinouri etc. –, care ar substitui Guvernul, e o aventură cu consecințe dramatice peste ani pentru această așchie de popor.

Am ajuns, cu alte cuvinte, în situația bancului cu Radio Erevan care, atunci când a fost întrebat: „De ce Armenia şi-a creat un  Minister al Flotei, dacă nu are mare?”, a răspuns: „Dar Federația Rusă de ce și-a creat un Minister al Culturii?!”. Noi nu ne putem compara cu Federația Rusă, care cel puțin are tancurile pe care noi nu le avem.

Cultura și învățământul sunt cele două cărți de vizită ale unui popor.

Cum protejăm cultura? Lichidându-i ministerul? Cum va comunica cultura noastră cu alte culturi? Prin intermediul Ministerului Educației?

Cum ne îngrijim de învățământ? Punându-i în cârcă acestui minister fără bani și alte poveri?

Am crezut și cred că cele mai importante ministere într-un guvern sunt Învățământul și Cultura.

De ele depinde viitorul unei țări.

De aceea în 1990, noi, deputații primului Parlament, am insistat ca aceste două ministere să revină democraților (noțiune care includea alte sensuri decât astăzi). Ulterior Ion Ungureanu și Nicolae Mătcaș le-au dat dimensiunile necesare.

De câte ori am avut ocazia, am propus ca acestor ministere să li se atribuie mai multe procente din PIB.

În istorie au avansat economicește țările care au pus accentul pe cultură și educație.

La noi aceste sectoare sunt cele mai ignorate. Politicienii, de regulă, le tratează cu dispreț: „Cui trebuiesc? Iată, eu am ajuns deputat sau ministru și fără atestat! Cartea numai îl încurcă pe om în viață”, cred ei sincer. Și poate că au dreptate, mă conving de acest lucru ori de câte ori îi ascult vorbind pe Slusari sau Șova, oameni cu vocație de politicieni, chiar dacă unul nu știe tabla înmulțirii, iar al doilea nu cunoaște limba statului, deși e la conducere de 30 de ani.

Honoré de Balzac susținea: „Învăță-tura este averea tinerilor săraci”.

Dar cine mai crede în spusa prozatorului francez, când unii inși fără de carte devin putred de bogați? Când foștii repetenți adună averi nemuncite și – dacă nu e deputat sau funcționar public –
nimeni nu se interesează de unde le are.

Cultura are legături cu învăță-mântul, dar a le amesteca înseamnă a nu avea nici cultură, nici învățământ.

Domnul Vasile Moroșanu, preșe-dinte al Consiliului Național Consultativ al Oamenilor de Cultură din Republica Moldova, afirmă cu durere că în doi ani de zile, de când a apărut legea respectivă, s-au închis câteva zeci de case de cultură au dispărut mai multe biblioteci și au fost lichidate numeroase colective artistice.

Fosta guvernare n-a fost deloc inspirată atunci când și-a propus să efectueze această reformă.

Ideea e de fapt mai veche, de pe când agrarienii, partid de tristă amintire, propuseseră să se comaseze în școli două obiecte: educația și fizica, sugerând a se studia în locul acestora educația fizică, iar Ministerul Culturii să-l treacă la cel al Agriculturii.

Cam același lucru se întâmplă azi.

A comasa învățământul și cultura într-un minister înseamnă să nu acordăm suficientă atenție nici culturii, nici învățământului.

Prin cultură și învățământ omul se deosebește de animal.

Lipsiți-l pe om de acestea două și el se va întoarce în copaci.

Cultura se dezvoltă, în timp și spațiu, ca un proces.

Învățământul – la fel. Dar acestea nu totdeauna se suprapun.

Cultura se afirmă prin indivizi, prin personalități, într-o societate.

Ea nu e numai cântec, cum se crede.

Cultura vorbește de nivelul de civilizație al unei societăți.

Învățământul afirmă potențele intelectuale ale unui popor.

În aceste zile începe anul școlar în Japonia. Fiecare profesor și educator sunt obligați să țină claselor de copii unul și același discurs cu aproximativ următorul conținut: „Suntem o țară săracă. Nu avem petrol, n-avem terenuri arabile,
n-avem păduri, n-avem minereuri, n-avem aur… Singurele lucruri pe care le avem sunt creierul și inteligența. Să le folosim!”

Și ei le folosesc.

Japonia la ora actuală e una dintre țările cele mai bogate din lume.

La 5-6 ani copiii niponi intră în școli, ca să-și perfecționeze educația primită în familie. Ei nu încep, ci continuă.

Coreea de Sud acum treizeci de ani era una din țările cele mai sărace din Asia.

Și a investit în învățământ și cultură.

Imediat a prins să se redreseze economia.

Azi această țară e una dintre cele mai prospere de pe mapamond.

Uitați-vă însă ce se întâmplă la noi cu instituțiile cele mai performante din republică, cu Liceul „Prometeu”, de pildă. Unii indivizi cred că, preocupat de multele funcții cu care-i învestit – cultură, educație, cercetare etc. –, Ministerului Educației nu-i mai ajunge timp sau forță să se ia de ei și  – ca la o stână fără câini, își fac mendrele: doi indivizi, care se pretind fondatori, fără să fi făcut ceva pentru Liceu, nu le permit profesorilor, inclusiv directorului A. Silvestru, să intre în clase. Ei vor să fure  clădirile ridicate de A. Silvestru, pe care le-ar vinde cu tot cu copii nu știu cui.

A mai fost distrus un liceu de elită –
„Orizont”. Sunt în vizor și alte licee de vază.

Casele de cultură se dărâmă, bibliotecile în marea lor majoritate –
de când Voronin a interzis cărțile românești să treacă Prutul, iar guvernele „democrate” n-au anulat ordinul ex-președintelui comunist – duc lipsă de cărți în limba țării, sportul e-n delăsare, tinerii părăsesc pe-un cap republica, Academia e-n derivă…

Va putea un singur om – doamna ministru Liliana Nicolaescu-Onofrei, care ne-a convins că e un om cu calități deosebite – într-o republică săracă, a nimănui, să facă față la atâtea provocări?

Admit că da.

Deocamdată însă e stringent necesară restabilirea Ministerului Culturii, separat de cel al Educației, Cercetării, Sportului, Tineretului și al celorlalte domenii condamnate că nu aduc „venituri” în haznaua țării, ca și revenirea Institutelor de Cercetare în cadrul Academiei de Științe.

Fără de cultură și învățământ nu există țară.

Să fie Republica Moldova primul stat din lume care va încerca să se afirme în lipsa acestora?

Nicolae DABIJA

Ce frumoasă-i minciuna!

Prima minciună spusă vreodată a fost
rostită de cel-rău,
atunci când a înșe-lat-o pe Eva. Iar menirea acelei prime minciuni a fost să anihileze iubirea, să
distrugă relațiile dintre om și Dumnezeu. Sămânța neadevărului încolțește și acum. Majoritatea dintre noi mințim tot timpul și pe oricine. Motivul, de multe ori, nu-l putem explica. Poate că ni se pare mai simplu să spunem neadevărul. Justificări sunt destule. De exemplu, la bine știuta întrebare: „Ce faci?”, răspundem mai mereu: „Bine!”, chiar dacă nu e bine deloc. Dar oare este o greșeală să nu vrei să-ți descoperi sentimentele? Și atunci îți spui: ce rău poate înfăptui o minciună nevinovată? Iar mai apoi, le credem absolut necesare. Dar dacă am compara minciuna cu un fir de nisip și le-am aduna pe toate câte le-am rostit, cred că am reuși să adunăm o plajă întreagă. Dar chiar și așa, tot nu putem renunța la ea sau ajungem la un moment dat să n-o mai deosebim de adevăr.

Dar o întâmplare despre minciună ne-o relatează și-un preot care, urmând să discute despre acest subiect cu enoriașii săi, i-a rugat să citească până-n duminica ce vine capitolul 17 din Evanghelia după Marcu. Și atunci când aceștia au revenit la biserică, preotul i-a îndemnat pe acei care au citit să ridice mâna-n sus. Și, spre surprinderea lui, toată biserica stătea cu mâna ridicată. La care preotul le-a spus:

– Păi, despre asta voiam să vă lămuresc… Minciuna are picioare scurte, iar în Evanghelia după Marcu nu există capitolul 17!

Dar despre acestea două: Adevărul și Minciuna, se mai spune că odată s-au întâlnit lângă un râu și-au hotărât să se scalde. Minciuna s-a dezbrăcat prima și a sărit în râu, dar, văzând că apa-i foarte rece, s-a grăbit să iasă, spunându-i Adevărului:

– Apa-i absolut minunată!

Dar în timp ce Adevărul intra în apă, Minciuna ajunsă la mal, i-a luat hainele și a dispărut în lume. Adevărului i-a fost rușine să se îmbrace în hainele Minciunii, așa că de atunci unii oameni preferă minciuna îmbrăcată în haine frumoase decât adevărul spus așa cum este. Numai că niciodată nu-i prea târziu să ne deschidem sufletul și să-l primim în sufletul nostru, chiar dacă uneori ni se pare că are un chip nearătos. Iar a-l rosti înseamnă, în primul rând, să fim onești cu noi înșine.

Doina DABIJA / UZPR

 

 

Îngerul Limbii Române

Fiecare lucru

Își are îngerul lui

Și vremurile,

Și anii,

Și ziua de mâine…

Avem și-un 

Înger al limbii:

Îngerul Limbii Române!

 

Care stă de veghe

Cu îngerul

Acestui popor,

Pregătiți amândoi

Să-ți dea lauda sau ocara,

Dar să-i convingi mai întâi

În graiul cui –

Îți iubești istoria,

Neamul și țara?

 

S-o veghem

clipă de clipă,

Și să o vorbim demn,

Să nu ne judece

Generația de mâine,

Și îngerul nostru:

Îngerul Limbii Române!

Doina DABIJA

 

 

 

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.