default-logo

„Stau în unitate/ fac târâş pe coate”

Prin anii ’90, era o cântăreaţă la modă în mahalalele bucureştene: Naste din Berceni. Nu se făceau nunţi, botezuri, tăieri de moţ, etc. fără şlagărele lui Naste. Versurile erau inspirate din traiul în armată, din dorul răcanilor care nu mai primeau bani de acasă, din grija pentru iubitele trădătoare şi tot aşa. Dar cel mai tare era cântecul din care am ales titlul articolului de azi. Băiatul stă în unitate, ascultă toate ordinele superiorilor (unele tâmpite), face „plantoane şi sectoare/ pân’ la liberare”. 

Stau şi mă întreb ce se întâmplă dacă liberarea nu mai vine. Dacă eşti gazetar, spre exemplu, ai servit la un ziar de atac scris în formula „şo pe ei!” care făcea furori în ultimul deceniu al veacului trecut. O să-l întreb pe fostul meu coleg de la „Viaţa studenţească”, pe Sorin Roşca Stănescu, om de care mă despart multe, dar ne uneşte un respect mai presus de diferenţe, de unde l-a găsit, de la ce unitate l-a preluat pe aşa-zisul „investigator” cu nume de fotbalist de mâna a doua, pe omul care azi, la o altă gazetă şi mai îndatorată „marii unităţi”, face târâş pe coate şi sectoare, executând fără să clipească ordinele. Şi care mi-a tras mie însumi un articol demascator, nu pentru că aş fi făcut cine ştie ce crime împotriva umanităţii, ci pentru că am avut funcţii în timpul regimului comunist. Funcţii de presă, încredinţate de cei care conduceau atunci ţara, nu de vreun serviciu special şi eternizat până azi, serviciu care dă ordine de zi unor gazete subvenţionate gras. M-a lămurit tot un prieten, mare avocat şi scriitor de talent, Marian Nazat, atunci când l-am întrebat ce a păţit gazeta respectivă care în regimul Băsescu îi ciugulise din palmă (şi din poşeta Vuitton) doamnei Elena Udrea ot Pleşcoi, ot San José, iar mai anţărţ lovise de câteva ori în acoliţii statului paralel, mai cu seamă în intelectualii „împăratului cu şapcă” Traian Băsescu. „Au primit ordin pe unitate”, mi-a spus M.N., „s-o întoarcă rapid şi n-au găsit altceva, că nu-i duce mintea, decât să cotrobăie prin arhivele din urmă cu peste 30 de ani şi să mai dea o copită comunismului naţionalist, ca să-i ierte stăpânii cominternişti, deghizaţi în democraţi sadea”. Aşa a ajuns nefericitul scrib să-mi caute în biografie, fără să citească un rând din toate cărţile pe care le-am scris (sunt aproape 50, guguştiucule, nu ştiu dacă matale ai citit atâtea cu totul până azi!) şi enunţând doar, ca un tonomat, fraze din dosarul de cadre al unui „nomenclaturist”, că, de, redactorii-şefi de pe vremuri erau nomenclaturişti! Ca şi redactorii-şefi adjuncţi (dacă se uita împrejur, ipochimenul vedea că un coleg de gazetă de-al lui, Maestrul, aşa i se spune, a fost de două ori adjunct al meu – la „Viaţa studenţească” şi la „Scânteia tineretului”, unde eu însumi l-am adus şi era şi el pe lista nomenclaturii, aşa era tipicul).

Dar băiatul cu puţină carte şi multe articole tipărite în evul democratic nu e vinovat de nimic, el a făcut târâş pe coate când a venit ordinul, că şeful lui direct supărase rău eminenţele cenuşii până la gri ale marii unităţi. Publicase texte infamante despre „Dilema veche” şi nou-nouţă, despre filosofii neamului lor, păi, ce, îşi închipuie el că noi am uitat cum l-a slugărit pe Năstase, penalul, cum s-a întors în genunchi la Băse, aducând informaţii preţioase, lovind în toţi duşmanii regimului, dar deviind la bătrâneţe de frica noului DNA!

Băieţi, sunteţi aşa de uşor de citit! Sunteţi nişte cărţi deschise şi nici măcar cei mai deştepţi dintre voi (aşa cum e însuşi Maestrul evenimentelor cu pui vii şi morţi) nu vă mai pot salva.

Apropo, domnule coleg al meu de la „Viaţa studenţească”, titular al paginii de propagandă marxistă „Dialectica ideilor”, apoi autor al unei cercetări de ani de zile în Biblioteca Academiei despre literatura proletcultului din anii ’50, în fond, despre obedienţa totală faţă de sovietici, cercetare din care ai publicat doar câteva episoade şi din care puteai scrie o carte care, într-adevăr, rămânea în istoria culturii române, deci, Maestre Jack (aşa-ţi spuneam eu pe vremuri), de ce ai renunţat la acele texte şi la rezultatele unei cercetări care-i lăsa goi-goluţi în faţa istoriei pe marii bonzi ai culturii române postrevoluţionare? Ce ţi s-a oferit la schimb? Măicuţa ta din comuna vrânceană în a cărei casă am băut un pahar de vin bun ce ar zice despre acest schimb?

Mi s-a cam făcut greaţă de atâta ipocrizie. Nici măcar nu sunt supărat pe ţuţărul care a executat comanda împotriva lui Nicolae Dan Fruntelată. Mi-e milă de el. Sigur, va trece pe la casierie, îşi va lua banul venit de la marea unitate şi va cotrobăi în continuare prin vieţile celor de acum jumătate de veac. El, nefericitul, nu ştie că tot acest joc are menirea să acopere bubele contemporane, mizeria morală în care nişte spioni de mâna a doua, fără ţară şi fără cauză, şi-au vândut sufletul.

Mai demult, mi-am propus să nu mai răspund unor asemenea golani de opinie. Dar cuvintele cu care un alt fost coleg al meu la ziarul pe care l-am construit şi l-am iubit în anii ’90 („Românul” se chema), gazetarul Geo Ciolcan, s-a ridicat în apărarea mea m-au făcut să scriu aceste rânduri. Mulţumesc, Geo, prietene, nu te nelinişti, am pielea tăbăcită încă din anii când, mare nomenclaturist fiind, mare membru supleant al C.C. al P.C.R. fiind, redactor-şef la „Luceafărul”, eram turnat pe filiera Gogu Rădulescu, membru al C.P.Ex. al P.C.R., omul care sufla în urechea dreaptă a Elenei Ceauşescu, de către noii patrioţi de azi, vechii dizidenţi de ieri, că sunt naţionalist, că public foşti legionari, că sunt antisemit, fiind parte dintr-o mişcare literară iniţiată de un cărturar semit, Edgar Papu.

Îmi cer scuze gazdei acestei rubrici, Ana Maria Păunescu, pentru că am folosit spaţiul rubricii de azi ca să scriu aşa mult despre mine. Nu se va mai repeta, dar scârba de cei care fac sectoare şi plantoane, după care se duc la casierie, m-a făcut să scriu atâtea.

De fapt, cred că iuţeala pe care boabele de piper crud au pus-o în ciorba trezită a contemporanilor mei mi-a scos la suprafaţă denigratorii plătiţi.

Mai sunt aici, încă mai sunt. Şi vă rog să vă întoarceţi la colecţia revistei „Flacăra lui Adrian Păunescu” şi să citiţi în rubrica mea: „Nu-i lumină nicări/ Or murit toţi martorii”!

Nicolae Dan Fruntelată / UZPR

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.