Recent a apărut o remarcabilă traducere din opera scriitorului spaniol Coriolano Gonzáles Montañez, tulburătorul volum de poezii „PADRE” / „TATĂL”, în admirabila traducere a Mirelei-Ioana Dorcescu
(„Eurostampa”, Timișoara, 94 p.), nimeni alta decât soția distinsului poet timișorean Eugen Dorcescu, un scriitor de mare complexitate recunoscut drept „clasic în viață”, aflat, iată, în apropierea dauritei aniversări octogenare. Se știe deja că, dincolo de „povestea” de familie – parcă desprinsă din clasice scrieri de gen, într-o pilduitoare inflorescență existențial-spiritualizată – , avem a face cu o exemplară relație culturală, abundentă în roade, în puțini ani de conviețuire, căreia îi urăm îndelungă viețuire! Este vorba de un devot fără precedent al neobositei tovarășă de viață în comentarea, antologarea, promovarea și editarea operei poetice, precum și a fabulosului Jurnal de peste o mie de pagini, în două volume al distinsului scriitor (I. Îngerul Adâncului, 1991-1998; II. Adam, 2000-2010) apărute în 2020. Dar și de studiile aplicate și hermeneutice asupra poeziei dorcesciene, lămurind multe din traseele imaginare și aspectele formale ale poeziei, precum și de editări de înalt profesionalism ale operei poetice ori de alcătuirea unor volume omagiale, în general de promovarea Operei unuia dintre cei mai de seamă poeți români, poeta doctus et natus, deloc „artifex”, de alonjă metafizică…
În Jurnalui amintit mai sus, – scriere memorialistică a unui poet de „linie înaltă”, cum ar zice Lucian Blaga, cu miez „hristocentric” -, poetul Eugen Dorcescu scrie undeva despre moartea Tatălui, eveniment devastator rămas ca o amintire îndurerată, căruia a trebui să-i facă față și care a lăsat urme în bio-bibliografia sa. Este vorba de volumul de poeme „Moartea Tatălui. O cântare a treptelor” (2005), scris dintr-o altă perspectivă, creștină, față de autorul spaniol tradus de Mirela Ioana Dorcescu, traducătoarea însăși precizând că poetul nostru, în mistica inspirației sale, induce sugestia plină de mister a unei omonimii dintre tată și Tatăl, așa cum se cunoaște din Biblie, Pantocratorul , Stăpânul a toate și Tatăl ceresc care și-a jertfit fiul pentru mântuireaOmenirii. La poetul occidental această perspectivă mistică lipsește, știindu-se că Occidentul a mers într-o altă direcție a științelor umaniste, în general pe o mentalitate care l-a cam pierdut pe Dumnezeu…
Comentând volumul de poezii „Padre” al lui Coriolano Gonzáles Montañez, tradus în românește de Mirela-Ioana Dorcescu, nu putem să nu amintim legătura scriitorului Eugen Dorcescu cu unii din valoroșii poeți spanioli de azi, poezii ale dlui Dorcescu fiind traduse în limba lui Cervantes mai de mult. Poetul român s-a bucurat de aprecieri deosebite din partea confraților spanioli, scriitorulCoriolano Gonzáles Montañez învățând limba română ca să-l traducă și să-l promoveze pe poet în spațiul hispanic.
De asemenea, Andrès Sánchez Robayana, în eseul „Eugen Dorcescu și experiența extremă a insularității”, a comentat recent, într-o ideatică hermeneutică, volumul de poeme „Drumul spre Tenerife” cu convingerea că avem a face cu o poezie de aleasă ținută, inițiatică întru „marele drum” al spiritului, demersul poetic fiind considerat drept „o mărturie mai convingătoare că insula este în realitate un spațiu magic, dar, de asemenea, și înainte de orice, «marele drum»: un drum spre anularea oricărei dualități, un drum către spirit. Dorcescu a străbătut acest drum. Poemul său este, indiscutabil, adeverirea că, așa cum s-a zis cândva, nu poate să existe nimic mai numinos decât o insulă.” (Tegueste/ Tenerife, 15 de abril de 2021).
Alți scriitori spanioli, traducători, comentatori, deopotrivă lectori experimentați l-au apreciat pe poetul Eugen Dorcescu când drept „un poet european” (Rosa Lentini), când „cel mai mare dintre poeții români în viață” (Luis León Barreto), ba chiar un mare poet al modernității, încadrabil într-o „tradiție a sublimului” (Andrés Sánchez Robayana). Și, în această unanimă prețuire hispanică, multe alte nume de cercetători literari se pot aminti, între care Fernando Sabido Sánchez, Jaime Siles, Maria Cinta Montagut, Mónica Delia Pereiras, Sanz Irles, Lucía de Fraga, Jorge de Arco ș.a.
Nu de mult a apărut, la o editură din Zaragoza, grație editorior-artiști Maria Poddubnaya și Rafael Lechovsky, o reușită antologie de autor, de mare rafinament, mai exact spus, o bijuterie tipografică, cu i s-a zis: Eugen Dorcescu, Elegías Rumanas, Obra reunida, selección del autor (Editorial Arscesis, La Muela /Zaragoza, Spania, 2020).
Traducerea a fost încredințată de poet unor literați consacrați, experimentați, inițiați în poezia sa: Coriolano González Montañez (Traducción y edición crítica)și Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu (Biobibliografia y selección de opiniones críticas).
Lucrarea în șapte părți (de 286 pagini) cuprinde: prefața lui Coriolano González Montañez, Eugen Dorcescu y la isla („Eugen Dorcescu și insula”); volumele de autor traduse în spaniolă: El camino hacia Tenerife – „Drumul spre Tenerife” (trad. Coriolano González Montañez), Poemas del Viejo/„Poemele Bătrânului” (trad. Rosa Lentini), Elegías de Bad Hofgastein / „Elegiile de la Bad Hofgastein” (trad. Coriolano González Montañez), un grupaj de poeme recente, Poemas inéditos, altul de referințele critice, Opiniones críticas, și Biobibliografia. Selecția de texte recente, aparținând lui Eugen Dorcescu, care antologhează poeme din „Nirvana. Cea mai frumoasă poezie”, „Elegiile de la Carani”, „Piața Centrală”, dar șialte texte, precum cele publicate în revista „Añoranza”.
Pe coperta a IV-a putem citi: ,,Fondul scriiturii sale posedă o mare rezonanță spirituală, dar, în ceea ce privește forma, este o literatură dominată de o surprinzătoare intuiție, obișnuită cu certitudinile. Eugen Dorcescu este, pentru o mare parte din critica specializată, cel mai mare poet român contemporan”.
Reținem, de asemenea, din secțiunea de considerații critice aprecierea lui Andrés Sánchez Robayna, privind pe poetul român drept „poet european”, confratele hispanicinsistând pe ideea sublimului, evidențiată, deopotrivă, de metafizica occidentală și de lirica dorcesciană: ,,În ce-l privește pe Eugen Dorcescu, m-am referit, cu alt prilej, în formularea lui Mario Luzi, la «dialectica dintre existență și esență», care, ca și la alți poeți semnificativi ai vremii sale, marchează o operă străbătută mereu de proiectul transcendenței, un proiect unde nu este dificil a identifica urme foarte adânci ale literaturii spirituale a Occidentului. Și aceasta este, aș spune, nota centrală a unei poezii care, întemeiată pe această tradiție – am putea-o numi «tradiția sublimului?» – nu încetează să scruteze o dată și încă o dată profunzimile existenței, mărturia ei cea mai pură. Aceasta este, în rezumat, mărturia pe care ne-o oferă astăzi un poet cu o voce inconfundabilă”.
Rosa Lentini accentuează conștiința tragică a poeziei lui Eugen Dorcescu: ,,A renunța la ceea ce este superfluu este primul strigăt al poeziei și Eugen Dorcescu, unul dintre cei mai europeni poeți în viață, reușește în poemele sale să stabilească dialectica dintre esență și existență, baza modernă a poeziei, reușește adică să ajungă la sursa conștiinței tragice”.
La rândul său, Luis León Barretoreține mesajul tulburător al spiritului poetic dorcescian: ,,Iubire, trecere, deziluzie. Acest poet Dorcescu este atât de elegiac și de contemporan, că înnebunești”.
Alți comentatori, precum Lucian Bureriu și Marius Terchilă fac și ei considerații demne de reținut: „Poeziile lui Eugen Dorcescu, cel mai mare poet român contemporan, au o vână modernă, o teribilă muzicalitate, o profunzime ideatică șocantă și uimitor de originală” (Lucian Bureriu); ,,Eugen Dorcescu este unul dintre marii poeți europeni, este cel mai mare poet român în viață: pentru profunda sa originalitate, pentru temperamentul său, pentru un strălucit și sublim simț estetic, pentru cultură și transcendență, pentru promovarea marilor valori, etice, religioase și eterne” (Marius Terchilă).
Traducătorul lui Fr. Nietsche, belințeanul Simion Dănilă reține „[…] înălțimea și frumusețea poetului Dorcescu, unul dintre liricii geniali ai literaturii române și universale”, iar Ion Nicolae Anghel accentuează dimensiunea europeană a scriitorului: „Eugen Dorcescu, unul dintre marii poeți europeni, pe care România îi va avea, fără să știe”.
La rândul său, Ilinca Ilin evocă profilul mistic al poeziei și impactul cu vremurile: ,,Poezia lui Dorcescu este o poezie mistică într-o epocă post-existențialistă, pentru că, deși crede că omul «este ființă întru mântuire», poetul știe că această încredere provine de la o «ființă întru moarte»”.
În prefața sa, de fapt un „Cuvânt înainte”, Coriolano González Montañez evocă deplasarea poetului nostru în Tenerife și relația de prietenie cu amicul său român:
„Când Eugen Dorcescu și soția sa, Olimpia Berca, au ajuns în Tenerife, în primăvara lui 2008, Insula, pur și simplu, îi aștepta. Ei își începuseră, de fapt, călătoria cu un timp înainte. Sosirea în teritoriul insular i-a făcut să constate că un loc în lume le aparține.
Prima mea întâlnire cu Eugen Dorcescu s-a întâmplat la librăria „Joc Secund” din Timișoara, în noiembrie 2007. Aș putea afirma că a intervenit Providența, dar, cu siguranță, ar fi mai potrivit să vorbesc despre afabilitatea poetului, despre empatia cuvintelor pe care le-am schimbat pe durata colocviului. În acel moment, într-un fel anume, a debutat călătoria sa spre Insulă și, odată cu ea, a început, de asemenea, să fiarbă, în spiritu-i creator, versurile, care, apoi, vor ilumina cartea drumul spre Tenerife (El camino hacia tenerife )”.
Interesantă în datele precise pe care le conține, Biobibliografiaconsemnează cele patru antologii ale poetului: Omul de cenușă, 2002 (însumândopera poetică editată între 1972 și 2001); Biblice(2003); Nirvana. Cea mai frumoasă poezie (2015), Sub cerul Genezei (2017); apoi volumele din urmă apărute: Elegiile de la Carani (2017), Agonia caniculei (2019); după care sunt menționate cărțile traduse în spaniolă: El camino hacia Tenerife (2010); Poemas del Viejo/ „Poemele Bătrânului” (2012), Elegías de Bad Hofgastein/„Elegiile de la Bad Hofgastein” (2013). În sfârșit, sunt amintite premiile care vin să încununeze o Operă : Opera omnia (2012), Marele premiu al Festivalului Internațional de poezie de la Uzdin, Serbia (2017) ș.a.
- Aminteam, mai sus, de Jurnalul dlui Eugen Dorcescu, mai ales de primul volum în care apare evocat episodul cu moartea Tatălui, eveniment petrecut în Stroieștii Gorjului și care a declanșat în sufletul scriitorului timișorean o mare și îndurerată neliniște (constituind totodată ruperea celor din urmă fire cu locurile natale). Evenimentul acesta tragic a fost evocat de poet în volumul „Moartea Tatălui. O cântare a treptelor” (2005), amprentat de o meditație acută asupra vieții, lumii, existenței, în sens soteriologic, adică în perspectiva unei teologii a mântuirii pentru care spiritul poetului s-a manifestat cu o lucidă ardoare (a se vedea „jurnalele” și chiar ideatica poeziei sale).
Întâlnirea cu poetul din Tenerife,Coriolano González Montañez (n. 1965, la Santa Cruz de Tenerife, licențiat în Filologie hispanică, profesor în învățământul secundar), a reprezentat, desigur, un „paralelism” de trăiri și gânduri, pe care, iată, editoarea Mirela-Ioana Dorcescu îl pune în evidență, nu prin vreo relativă subsumare ci printr-o corectă operațiune de literatură comparată, relevând în prefață apropieri dar și importante deosebiri. Dacă pentru poetul nostru „moartea Tatălui” implică în mod vădit „enunțul promisiv al Tatălui ceresc”, conform preceptelor biblice, încărcând astfel textele de o puternică spiritualitate creștină în perspectiva salvatoarei redempțiuni, pentru Coriolano González Montañez o asemenea idee evanghelică nu există, textele sale reliefând o existențialitate golită de metafizic, o situare profană a gândului, o „cvasi-religie personală”, cum scrie traducătoarea în prefață: „Dacă ar fi avut credință în Dumnezeu, răspunsul spiritual l-ar fi liniștit. Coriolano González Montañez refuză însă aceste puncte de sprijin. Vrea o relație directă, permanentă, cu tatăl defunct.Vrea să-și cunoască tatăl și să cunoască moartea prin intermediul lui. Este, de aceea, mereu zbuciumat și adeseori bate disperat la uși închise, într-o derivă pe care o conștientizează și căreia cu greu, într-o perioadă de paisprezece ani, reușește să-i facă față”.
Dintr-o notă a autorului (pp. 87-89) aflăm că „PADRE (2002-2016)” este o operă poetică alcătuită din 25 de texte „ce vorbesc despre tatăl meu, din clipa precisă a morții sale până la momentul în care cenușa i-a fost împrăștiată, paisprezece ani mai târziu”. De-a lungul acestor ani, autorul a scris câteva poeme „despre diferitele simțăminte pe are timpul și amintirea le provocau, în absența sa sau în prezența sa”. 12 poeme pe această temă, scrise în săptămânile posterioare morții din august 2005, au apărut în volumul „El tiempo detenido”/ „Timp oprit” (2006). Alte 12 texte au apărut în volumele următoare, două în „Otra orilla”/„Celălalt țărm” (2008), două în „Mapa del exilio” / „Harta exilului” (2014) și trei în „Mapa de la nieve”/ „Harta zăpezii” (2019). Întrucât poemele cu această tematică specială tindeau a se „pierde” în substanța volumelor respective, poetul a hotărât a le extrage și a le reuni cu celelalte 12 poeme din „El tiempo detenido” (scris în perioada 2002-2004). Apoi, celor 19 poeme unitare li s-au adăugat și 6 inedite, în acest fel constituindu-se sumarul volumului de față „Padre”: „Le sosise – mărturisește Coriolano González Montañez -, deci, sensul, în unitatea unei opere generate de abisalitatea ocultă a paisprezece ani de așteptare.”
„Padre”/ „Tatăl” este alcătuit din două părți, prima incluzând cele 12 texte din volumul editat în 2006, iar partea a doua pe celelalte. Numerotate de la 1 la 12, poemele, fără titluri distincte, în înfățișarea lor româno-spaniolă față-față ori față-verso, conform paginației, încep prin a pune problema „morții” și a descifra „misterul”, năzuind a găsi „alinarea în liniștea pe care, deja, tu o umpli.” (1). Ziua aceea de „douăzeci august” a însemnat o devastare sufletească familială, un „naufragiu” al amintirilor, care pe zi ce trece se estompează: „Sunt atât de multe amintirile, atât de împuținată memoria, încât abia mai păstrez o imagine a ta.” Până la acea uitare „rutinieră” de care se face vorbire în poemul „20. Aniversarea”: „Te vom uita/ în același mod rutinier/ în care totul e așază din nou/ la locul său ori în altul/ ce i se impune.”/ „Te vamos olvidando/ de la misma forma rutinaria/ con la que todo se sitúa nuevamente/ en su lugar/ o en otro que se impone”…
Poemul cu numărul 3 îl evocă pe tatăl „învelit în giulgiu, uns cu a morții culoare” („Amortajado, ungido por el color de la muerte”), cu un „inert surâs într-o grimasă de consolare” („la inerte sonrisa en una mueca de consuelo”): „Sufletul te-a abandonat și abia rămâne o urmă de viață în barba incipientă, ce nu încetează să crească”/ „El alma te ha abandonado y apenas quedo un rastro de vida en una barba incipiente que no cesa de crecer.”
„Din când în când, mă descopăr privindu-te atent, nu mai știu dacă în amintire sau în cuvinte, luptând să-mi deschid o cale spre tine, fiindcă sunt multe de spus înainte ca amintirea să se înnoureze cu totul”/ „A veces me descubro observándote, ya no sé si en el recuerdo o en las palabras, luchando por abrirme camino porque hay mucho de qué hablar antes de que la memoria termine de nublarse.” (5)
Poetul reține gânduri, amintiri din anii copilăriei și de școală, imagini și gesturi de ale tatălui, toate re-trăite acolo în camera mortuară, unde „ultimul meu sărut a întâlnit răceala frunții tale”, „durerea e atât de amară încât buzele mele nu vor mai fi niciodată aceleași”/ „mi último beso haya encontrado el frío de tu frente”, „el dolor sea tan amargo que mis labios ya nunca jamás serán los mismos”…
Moartea tatălui este, în definitiv, o luptă perseverentă cu uitarea, amintirea trebuie să rămână „intensă”: „gestul tău”, „surâsul”, „vocea ta”, „parfumul” – „să mi te amintesc atât de intens, încât nimic despre tine să nu se uite, să nu se șteargă din memorie”/ „el gesto, la sonrisa, la voz, el olor./ Recordarte tan intensamente para que nada de ti se olvide y se borre en la memoria.”
„Îmi voi aminti parfumul tău?
Îl voi căuta în haina ta, în sertarele tale?
Te voi căuta între cearceafuri?
Voi prinde esența ta și vom fi unul încă o dată?”/
„Recordaré tu olor?
Lobuscaré en tu ropa, en tus gavetas?
Te buscaré en las sábanas?
Aprehenderé tu esencia y seremos uno otra vez?
(9)
În genere, „o durere fără nume”/ „un dolor sin nombre” cuprinde sufletul poetului, una „mai neînfrântă și mai irațională decât iubirea, ocupă cuvintele”/ „más desbocardo e irracional que el amor, ocupa las palabras”. (10)
A doua parte consemnează „umilința priveghiului” / „la humillacion del velatorio” alături de „trupul predat, depreciat, abandonat,/ lăsat în seama unor priviri ce doresc/ să depună mărturie că-i doar o rămășiță. Numai în cenușă se personalizează plenitudinea/ ființei care-a trăit.” (13. Despre trup)
Nu lipsesc reflecțiile privind originea bunicelor din familie migrante către Santa Cruz, părinții poetului fiind „doi dezrădăcinați, doi exilați,/ fii ai unor dezmoșteniți”, tatăl suferind de tuberculoză la paisprezece ani (14.Calea Regală). Alte texte evocă viața familiei petrecută „de la Carnaval la Carnaval,/ din vară în vară,/ de la Crăciun la Crăciun;/ dar am și uitat cum se făcea.// Acum, știu doar atât:/ înainte și după moartea ta, tată.”
Frecvente sunt aceste exhortații și adresări directe, intime, către un tată pierdut în amintire, nevoia de apropiere măsurând însuși timpul: „înainte” și „după moartea ta, tată” / „antes y después de tu muerte, padre.”
Apariția tatălui în atâtea contexte ale reamintirii, îndeosebi din arealul copilăriei, imagini rămase în albumul familiei, sunt dovada unui obsesiv sentiment al pierderii ireparabile. Iată cum meditează poetul pe seama unei fotografii din vara lui 1970: „Și acolo, sub plasticul protector al albumului/ (…)o imagine bust,/ oarecum neclară,/ în alb și negru,/ a tatălui meu.// Avea treizeci și doi de ani./ Exact jumătatea vieții sale./ Nu știe că în vara lui 2002/ va muri la șaizeci și patru de ani…” (19.Priviri). Evidența vârstelor este una din referințele temporal-opresive, precum în „20. Aniversarea”: „Astăzi ai fi împlinit șaptezeci și doi de ani./(…)/ O moarte te-a adus și o moarte te-a luat/ fără să fi îmbătrânit”… Aceleași trăiri obsesive în: „16.Solaris”, „17. Interpretarea viselor”, „18.Poemul de cristal”, „21. Un poem” ș.a.
Impresionabil-dramatice sunt câteva poeme de final în care este evocată „casa funerară” în care poetul își sărută pentru ultima dată tatăl, apoi îmbălsămarea „cu profesionalism” a celui pe care „Mama mea nu poate să îl vadă astfel”/ „Mi madre no puede verlo así” (22.Tatăl/ Padre) și, în sfârșit, urna cu cenușă încredințată familiei „la două zile de la moartea ta”. După ce rămăsese o vreme pe pian, lângă o fotografie și o candelă aprinsă, urna – care „intimida” oaspeții – a fost ascunsă de mamă „înăuntrul unui dulap”, loc de ceremonial intim: „Când intru în casă și nu e nimeni,/ deschid ușa dulapului/ și tatonez cu mâna, orbecăiesc, să mă asigur/ că ești încă acolo.” / „Cuando entro en la casa y no hay nadie,/ abro la puerta del armario/ y palpo para asegurarmente/ de que aún estás ahí.” („23.Urna/ 23. Urna”).
După paisprezece ani, alături de mamă și frate, poetul merge în „Valea Ucanca” unde cenușa din urnă este împrăștiată în vechea țarină: „Duc urna cu cenușa ta, tată./ Paisprezece ani așteptând, așteptându-ne./ Scoatem capacul. Te cuprind cu mâinile mele,/ te arunc cu forță în vânt,/ te arunc cu furie./ Cenușa ta face valuri peste arbuști,/ cade, desenând cărări albe./ Cenușa ta sună în urnă, în aer,/ carnea și oasele tale/ pe cerul pastelat al amurgului.”
După o săptămână, poetul revine la locul ceremonialului, zărind „acolo, așteptându-mă, nemișcate,/ urmele albe ale cenușii tale”, nu cenușa neagră care s-a estompat în peisaj, ci „rămășițe sfărâmate ale oaselor tale,/ cele ce e cădeau/ și nu se topeau în vânt./(…)/ Ești încă aici și nici măcar vântul/ care acum suflă în vale/ nu te poate risipi./ Vei rămâne aici pentru totdeauna,/ colorând țarina strămoșilor. /(…) Dar eu mă voi întoarce/ și mă voi așeza și altă dată pe piatră,/ ca să vorbesc cu mine sau să vorbesc cu tine./ Ceea ce este totuna./ Ca să caut rămășițele oaselor tale/ și să le sfărâm cu degetele mele/ și să realizez/ că tu niciodată nu vei pleca.” („25. Piatra din vale”/ „25. La piedra del valle”).
Remarcăm acuratețea și exactitatea traducerii, traducătoarea dovedindu-se de o fidelitate indimenticabilă într-o românească de azi, așa cum poemele au fost scrise într-o spaniolă contemporană, un slang al oralității precise. Neridicând probleme deosebite în privința stilului poetic (lipsit de tropi, figuri de stil, în general de metaforizări simbolice greu traductibile), poezia lui Coriolano González Montañez este de o tranzitivitate remarcabilă, de „clasicistă” manieră postmodernistă, accentul căzând pe consemnarea narativă, cât mai fidelă exprimării uzuale, fără încărcături stilistice, așa după cum se scrie azi în literatura euro-atlantică.
În totul, „Padre”/ „Tatăl” este o carte profund impresionabilă, izvorâtă dintr-o dramă familială, care transmite, dincolo de o tragică experiență de viață, deopotrivă, o meditație răvășitor-acută și un mesaj de ubicuă adresabilitate sufletului omenesc, condiției sale existențial-tragice. Să ne reamintim, în acest sens, cuvintele lui Publilius Syrus potrivit cărora a te teme de moarte este mai îngrozitor decât a muri/ „Mortem timere crudelius est quam mori!”…
ZENOVIE CÂRLUGEA