Brâncuși nu a vizitat niciodată Japonia, dar geniul său este mai prezent în arhipelag decât al oricărui alt român. Paisprezece opere originale răspândite prin muzeele din arhipelag, plus o mulțime de sculpturi amprentate de stilul său stau mărturie aprecierii de care se bucură lucrările sale. Măgulitor pentru noi este faptul că japonezii îi pronunță numele românește și nicidecum în varianta „franțuzită”, pe care o regăsim în limbile occidentale.
Într-o galerie a „românilor de roman” care au trecut prin Japonia înainte de Al Doilea Război Mondial, geniul lui Brâncuși nu poate lipsi, chiar și în absența sa fizică. De ce? Pentru că geniul său a fost și a rămas atât de prezent, încât numele Brâncuși egalează sau chiar depășește orice alt nume românesc aflat pe buzele japonezilor, mai ales ale celor cu o anumită cultură artistică.
Constatarea provine nu din lectură sau informații la mâna a doua, ci din propriile experiențe în Japonia anilor 2012 – 2016.
Afinitățile japonezilor pentru Brâncuși și predilecția lor pentru achiziționarea unor piese faimoase ale strălucitului sculptor nu trebuie căutate, cum ar părea, în dorința de tezaurizare sau de investire în valori imense, nedegradabile în timp, ori punerea la adăpost a unor rezerve financiare ci, dimpotrivă, în recunoașterea geniului său artistic. Sigur, licitațiile la sume fabuloase, legendele țesute din jurul unor faimoase lucrări, inclusiv cu implicarea Guvernului României, au rolul lor în ridicarea cotei de interes al niponilor pentru Brâncuși, dar adevărata atracție constă în stilul artei brâncușiene, apropiat de simplitatea lui Katsushika Hokusai și a sufletului japonez.
„Fără Hokusai nu ar fi existat impresionism” se afirmă, pe bună dreptate, în lumea artei moderne. Prin silogism, dacă acceptăm nobilul titlu de „părinte al sculpturii moderne” dat lui Brâncuși, atunci, ajungem la concluzia că fără Brâncuși nu ar fi existat sculptura modernă.
Așa cum constata și Otilia de Cozmuță în anul 1901, lipsa de perspectivă a picturilor lui Hokusai nu este un defect, ci dimpotrivă, un merit al lucrărilor sale, lucrări care tind spre esențe, ca și cele ale lui Brâncuși.
Atribut cheie în arta celor doi titani ai artei mondiale, „simplitatea”, am găsit-o pe bannerele imense din 2015 promovând expoziția la „Muzeul de Artă – Mori”, care prezenta ca laitmotiv augusta sculptură „Pasăre în spațiu” a lui Brâncuși, de la Yokohama.
Apoi, fără îndoială, influența covârșitoare asupra discipolului său, Isamu Noguchi, desăvârșește prezența românului în mentalul artistic nipon. Propensiunea japonezilor pentru arta modernă, amplificată de traiectele artistice convergente ale celor doi sculptori, explică în parte popularitatea lui Brâncuși în această țară.
Brâncuși se remarcă în Japonia prin cele paisprezece lucrări originale expuse în diverse muzee din arhipelag:
„Sărut” – Bridgestone Museum of Art – Tokyo; „Copil adormit” – Toyota City Art Muzeum; „Primul strigăt” – Nagoya City Art Museum; „Tors de bărbat tânăr II” – Toyota City Art Museum; „Cocoș” – Toyota City Art Museum; „Pasăre măiastră” – Yokohama Art Museum; „Pasăre măiastră” – Shiga Prefectural Museum of Art; „Domnișoara Pogany II” – Shizuoka Prefectural Museum of Art; „Sărut” – The Hakone Open-Air Museum; „Muză adormită II” – Kawamura Memorial DIC Museum of Art, Sakura – Chiba;„Cocoș” – Fukuoka Art Museum; „Băiat stând” (pictură tempera) – Menard Art Museum; „Nou-născut” – Hyogo Prefectural Museum of Art; „Orgoliu” – Takayama Hikaru Museum.
Aceste lucrări originale aflate pe teritoriul nipon stau mărturie interesului formidabil pentru el. Navigând cu sclipirea geniului pe apele începuturilor sculpturii moderne la cumpăna secolelor XIX-XX, titan transcontinental, Brâncuși a lăsat pe traseul său artistic inegalabil, în Japonia, fără să ajungă fizic acolo, un siaj fără egal. Originală și impresionantă permanență în treisprezece mari muzee din arhipelagul nipon, Brâncuși este arhicunoscut și admirat în țara lui Hokusai. Pasionați iubitori de artă, niponii au știut să-i deturneze traseul artistic spre țara lor, nu doar prin mijlocirea unuia din faimoșii săi discipoli, japonezul american Isamu Noguchi, care i-a dedicat un „omagiu”, sculptură în muzeul din Yokohama, dar mai ales prin recunoaștere geniul artistului român.
Din păcate, înscrierea operei lui Brâncuși în patrimoniul universal UNESCO s-a amânat cel puțin până în anul 2021. Fără să detaliez motivele, îmi amintesc cum, încercând să atrag un vot pozitiv al Japoniei, la începutul anului 2015, pentru înscrierea complexului brâncușian de la Târgu Jiu în acel patrimoniu, am convins conducerea muzeului de artă din Yokohama să organizăm, în sediul lor, un simpozion „Brâncuși – Noguchi: simbol al cooperării culturale româno – nipone”. Nu m-a costat nimic, decât efortul de a compune, cu migala neprofesionistului, o prezentare Power Point. Eram în 12 octombrie 2015, când, din păcate, candidatura complexului de la Târgu Jiu fusese retrasă, documentele pentru nominalizare urmând a fi completate și redepuse. Cunoscătorii știu motivele. Am decis să duc demersul mai departe, în pofida acelei retrageri, convins fiind că România va reuși în cele din urmă.
Gândurile mele împărtășite la muzeul din Yokohama, în fața unui auditoriu de peste 70 de persoane, au fost însoțite de imagini sugestive proiectate pe ecran. Am început, firesc, cu imaginea uneia din genialele variante ale „Păsării în spațiu” expusă într-o sală separată a muzeului, alături de sala în care se află monumentala lucrare a lui IsamuNoguchi, „Omagiu lui Brâncuși”.
Iată câteva din ideile expuse la simpozion:
În anul 1926, la vârsta de 22 de ani, Isamu Noguchi, impresionat de intriganta expoziție a lui Brâncuși la galeria de avangardă Brummer, și-a înscris imediat candidatura pentru o bursă Guggenheim, care i-a permis să lucreze ca asistent al lui Brâncuși la Paris. Fascinația sa dusă până la divinizare se deduce din propria declarație, mai mult decât grăitoare: „o asemenea șansă imensă are în ea ceva divin și inevitabil” (evident, se referea la șansa de a lucra cu Brâncuși).
Dragostea pentru natură a favorizat confluența destinelor lor artistice. Magica simplitate au atins-o prin muncă asiduă, așa cum afirma geniul de la Hobița: „Simplitatea nu este un scop în artă, însă ajungi la simplitate fără de voia ta, apropiindu-te de sensul cel real al lucrurilor”.
Pe siajul maestrului, discipolul – minune a atins o remarcabilă faimă, devenind „el însuși”, dar recunoscând implacabila și profunda influență a geniului brâncușian.
Ambii sculptori, deși originari din locuri îndepărtate, au purtat stigmatul catalogării drept „intruși” în mediile în care s-au afirmat, din cauza provenienței din țări fără faimă în arta modernă. În pofida acestei realități, ambii și-au promovat arta prin forțe proprii.
Se pot decela multe fire comune în destinele și trăirile artistice ale celor doi. La intersecția viziunilor lor artistice, regăsim și idealizarea copilăriei: „Cine nu mai este copil, nu mai este artist” – își amintea Noguchi din parimiile maestrului său. Au partajat nu doar reușitele, dar și ostila versatilitate a alterității, condiția omului mutat din locurile natale. Vizitând la un moment dat Israelul, Noguchi a constatat că evreii sunt ca artiștii, mereu expatriați, fără să aparțină unui loc anume.
Începutul dialogului dintre cei doi artiști s-a purtat prin semne, gesturi, priviri, materiale și instrumente de lucru. Mai târziu, după mai multe perioade petrecute în atelierul lui Brâncuși din Paris, Noguchi a învățat ceva franceză, reușind treptat să comunice și verbal, ceea ce nu reprezenta o condiție sine qua non a înțelegerii reciproce.
O lecție de la mai vârstnicul mentor l-a învățat pe Noguchi să trateze fiecare lucrare pe care o începe, drept „cel mai bun lucru pe care îl vei face în viața ta”.
Îndelung gândite și lustruite, uneori ca oglinda, sculpturile brâncușiene l-au atras ca un magnet și au marcat puternic arta mai tânărului confrate. Sub acea vrajă, la fel ca și Brâncuși, Noguchi a multiplicat felurite teme în diverse materiale, marmură, bronz, lemn, mai ales din seria „păsărilor”.
Pe lângă laitmotivul păsării, un alt element brâncușian în opera lui Noguchi, fără echivoc, modulul romboidal al „Coloanei infinitului” se recunoaște imediat în lucrarea „Cântecul păsării”. Se știe că tema unui turn care se perpetuează de la sine l-a incitat pe japonez vreme de decenii, un exemplu grăitor fiind „Angrenajul infinit” (EndlessCoupling – WhitneyMuseum of American Art – 1957).
Inegalabil în universul sculptural, Brâncuși, el însuși fost discipol, rememora scurta sa prezență în atelierul lui Auguste Rodin (datorată se pare, Otiliei de Cozmuță): „Nimic nu crește la umbra marilor copaci”. Mai târziu, Noguchi medita: „Este foarte periculos să ai un maestru atât de puternic precum… Brâncuși”. Totuși, ulterior a adăugat, cu multă recunoștință: „Brâncuși a fost un copac la umbra căruia au putut crește și alții”.
Amprentat de personalitatea mentorului, Noguchi a vizitat România în anul 1981, să simtă atingerea monumentalului complex de la Târgu Jiu, ținând să se fotografieze alături de fiecare piesă în parte. Totuși, în pofida irezistibilului magnetism brâncușian, discipolul a reușit să se elibereze și individualizeze, ba mai mult, să participe alături de maestru, la fundamentala redefinire a sculpturii spre un mai larg orizont, cum însuși Brâncuși anticipase.
Istoria interferențelor artistice Brâncuși – Noguchi a fost continuată de alți vorbitori la simpozion, relevând firele văzute și nevăzute ale unei subtile
prietenii artistice. Prezentă la eveniment, pictorița NorikoYanagisawa, care l-a cunoscut bine pe Noguchi, mi-a destăinuit din viața particulară a marelui sculptor japonez american, pe care îl vizitase și în atelierul său din New York. Am remarcat atunci, cu tristețe, că, dacă Noguchi are un muzeu extraordinar care îi poartă numele în inima metropolei american, mi-a fost greu să identific un muzeu similar, „Constantin Brâncuși”, chiar dacă fiecare operă a sa reprezintă un muzeu în sine.
Așa consider și opera sa din Yokohama, despre care îmi amintesc un fapt de viață, din mai 2012. La biroul de informații al muzeului, am întrebat de capodopera lui Brâncuși, pronunțându-i numele în franceză. Abia când am pronunțat românește, au înțeles despre cine este vorba, dându-mi satisfacția că japonezii au preluat numele în românește.
Diverse alte momente din timpul vizitelor mele la muzee mi-au confirmat apoi aprecierea de care se bucură sculptorul. La muzeul „Bridgestone” din Tokyo, am aflat că „Sărutul” fusese cumpărat la o licitație din New York, în 1994, la un preț impresionant. La KawamuraMuseum, în anul 2015, am aflat, de asemenea, că inconfundabila „Muză adormită” s-a achiziționat tot la o mare licitație de artă.
Despre Brâncuși mi-a vorbit cu pasiune tânărul specialist Hironari Hozaki, curatorul adjunct al muzeului din Komaki, care în anul 2015 vizitase atelierul din Paris al marelui artist. Mi-a prezentat și un amplu articol publicat după acea vizită în revista muzeului, „ArtPaper”, articol dedicat integral „părintelui sculpturii moderne”. Selectiv, a urmărit doar „abstractizarea” în opera lui Brâncuși, în evoluția creației sale, cu exemple numai din sculpturile aflate pe teritoriul Japoniei. Reiau, mai jos, câteva idei din acel articol, pe care le-am prezentat și în altă parte:
Plecând de la „Orgoliu” (Pride) achiziționată de curând de Muzeul Hikaru din Takayama, de la Art Gallery din New York, sculptură realistă, explicită, din perioada studenției, Brâncuși ajunge treptat la grade superioare de abstractizare. Chiar și în „Orgoliu”, de la bun început, partea nefinisată a părului pe umărul drept al fetei denotă, în accepțiunea lui Hozaki, un prim pas, ezitant dar cert, spre inovație, spre modalitatea preferată de expresie a lui Auguste Rodin. Tot autorul articolului consideră că era prima sculptură în bronz a lui Brâncuși, după ce inițial o realizase în ghips.
Hozaki remarcă pașii repezi ai lui Brâncuși spre abstractizare, spre inovare, după numai doi ani de la „Orgoliu”, în 1907, reflectați însculptura „Copil dormind”, inspirată de Alice Poiană, fiica unei prietene a sculptorului. Printr- un pas îndrăzneț, în loc să prezinte portretul ca un bust pe piedestal, a preferat să-i redea doar capul, separat de trup, așezat pe o parte sub forța gravitațională, spre a simboliza profunzimea somnului. Lucrări asemănătoare, cu un cap oval sau sferic, precum „Muza adormită”, „Prometeus” sau „Copil dormind” urmau să estompeze tot mai mult trăsăturile feței, menținând doar anumite detalii concrete, semnificative.
În pictura tempera „Băiat stând”, Hozaki vede influența sculpturilor africane. Deși abstractizată, opera avusese un model real, George, fiul unei prietene, născut în 1910,desenul însemnând un alt pas incipient spre abstractizare a corpului uman, spre simplificare până la esențe a formelor umane. Culoarea maro deschis și dungile verticale trase cu pensula sugerează fibra lemnului, din care urma să realizeze, probabil, viitoarea sculptură. Redat de ochii uniți cu nasul printr-o linie continuă, scâncetul se repetă prin gura sub forma unei adâncituri trapezoidale. Aș adăuga – aceeași adâncitură din sculptura „Primul strigăt”. Atingând fața, mâna-i dreaptă sugerează limpede ștergerea lacrimilor.
În articolul său, Hironori Hozaki intra în detalii despre alte opere, atunci când descria „Primul strigăt”, cu trimiteri la „Primul pas”, „Fiul risipitor”, „Cap de copil”, „Copil dormind”. În pofida lustrului migălos al întregii sculpturi „Primul strigăt”, la gât a rămas suprafața brutăcu textura unui trunchi de copac tăiat. Printre multiplele interpretări sugerate, se regăsește și cea a „ruperii” trupului de cap.
Aceste opinii din articolul lui Hozaki mi-au rămas multă vreme în memorie, mai ales când am descoperit, ca profan, amprentele lui Brâncuși în Japonia, în afara muzeelor. La intersecția bulevardelor Kajibashi cu Sotobori Dori, lângă gara centrală, în senina zi de 15 ianuarie 2015, am rămas înmărmurit în fața coloanei de inox denumită „Helix – 8910 K” a sculptorului AijiroWakita (1942 – 2006), realizată în anul 1989 (vezi poza). Replica în oțel, denumită simplu „Helix”, am descoperit-o apoi în cartierul Sibuya, în parcul Shoto (autor HirataKenji – vezi poza). Cu sensul de arc spiral, sculptura trimite și ea, măcar în subconștient, la „Coloana infinitului”.
Tot la Tokyo, în căutarea operelor monumentale ale lui Noguchi, am descoperit cu ușurință clădirea Sogetsu de pe bulevardul Aoyama (Muntele Verde), în fața căreia se înalță cu semeție o imensă coloană de granit negru (1977), ușor torsionată, fără a susține ceva în partea de sus, în sens de nesfârșire. Trimiterea la Brâncuși se subînțelege, la fel ca în cazul lucrării „Jack in a box” din oțel galvanizat, realizată de IsamuNoguchi în anul 1984, după ce vizitase Târgul Jiu. Inspirația brâncușiană a fost recunoscută explicit de autor.
Cea mai interesantă poate, prin simbolistică, poate fi considerată sculptura „Dynamic”, de la poalele Muntelui Fuji, în orașul Fujinomiya. Zveltă, aurie, lucrarea îmbină motivul coloanei infinite cu cel al păsării măiestre (o coloană cu două aripi în vârf). Amprenta niponă o dă asemănarea cu o piesă de origami (vezi foto). Dovadă a notorietății sale, sculptura poate fi văzută și în primul film „Iron Man”.
Așadar, pe lângă cele paisprezece opere expuse în muzee, geniul lui Brâncuși trăiește în Japonia și prin influența sa asupra altor sculptori locali, ușor de identificat.
Dincolo de sculptură, în arealul sinesteziei, regăsesc magia simplității în Japonia ca numitor comun al sculpturii brâncușiene și al poemului scurt haiku. S-au scris și se vor mai scrie poeme haiku asociate inegalabilelor opere ale lui Brâncuși. Transcenzând timpul și spațiul, haikuul rezonează cu „formele simple”, plutind împreună pe suprafața lină a materiei, a gândurilor, a senzațiilor. Alegerea subtilă și atentă a materiei prime, a cuvintelor, pentru a se mula neted pe formele simple brâncușiene în haiku, se completează cu conținutul oarecum neterminat al poemului, prea simplu, lăsând loc interpretării și imaginației fiecăruia, precum „Coloana infinitului”.
Avem de a face uneori cu încercarea de transcriere sau punere în cuvinte a imaginii sculptate, așa cum invers, prin foto-haiku, se reprezintă grafic sensul unui poem. Iată un exemplu:
Fâlfâit abstract
În ondulații de bronz –
Duhul zborului.
Unul din primii promotori ai haiku-ului în limba engleză, poetul japonez Yone Noguchi, a fost tocmai tatăl lui sculptorului Isamu. Născut în anul 1875 în localitatea Tsushima, el a sugerat subtilele fire care leagă, în intimitatea creației, sculptura de poemul scurt nipon, haiku.
La expoziția „Forme simple” din capitala niponă, în primăvara lui 2015, „Pasărea” din Yokohama constituise logo-ul întregii manifestări. Curatorul mi-a explicat, dacă mai era nevoie, că abilul mânuitor al artei, modernă sau populară, simplificase pasărea până la esențele zborului (ceva imaterial). Mi-a amintit că „Măiastra”, în folclorul românesc, îl duce pe Făt Frumos la aleasa inimii. Gândul în zbor ne poate duce spre esențele ființei umane, la 9.000 de kilometri de Târgu Jiu. Pasărea stilizată ne amintește proverbul englezesc „Birds of a feather flock together” (cei ce se-aseamănă se adună). Frumusețe în simplitate și brevitate, sculptura brâncușiană și haiku par păsări măiestre cu penaj similar.
Simplu, ca 1+1, el e el, iar ea e …sculptura.
Radu Șerban