default-logo

Mihai Eminescu a scris poezie de Paști, în primăvara anului 1878

Mihai Eminescu a fost un scriitor profund religios. A fost botezat și crescut în religia creștin-ortodoxă. Chiar dacă în tinerețe Mihai Eminescu a cochetat cu mișcările revoluționare de gândire specifice epocii, care erau de factură atee sau de un sincretism religios ce i-a marcat opera prin religiozitatea străveche a Indiei vedice sau Chinei budiste, poetul a fost structural spiritual un creștin. În ale tinereții valuri, Mihai Eminescu în poezia „Împărat şi proletar” definea religia drept „o frază de dânşii inventată”, influențat de Comuna din Paris de la 1870. Mai târziu în articolul „Şi iarăşi bat la poartă”, publicat în Timpul, la data de 12 aprilie 1881, argumenta cu adâncă sensibilitate fenomenul religios: „Tristă şi mângâietoare legendă! Iată două mii de ani aproape de când ea a ridicat popoare din întuneric, le-a constituit pe principiul iubirii aproapelui, două mii de ani de când biografia Fiului lui Dumnezeu e cartea după care se creşte omenirea… . Omul trebuie să aibă înaintea lui un om ca tip de perfecţiune după care să-şi modeleze caracterul şi faptele. Precum arta modernă îşi datoreşte renaşterea modelelor antice, astfel creşterea lumii nouă se datoreşte prototipului omului moral, Iisus Hristos.” Profesorul şi criticul literar de origine română, Theodor Damian susținea că Mihai Eminescu era un credincios în adevărat sensul al acestui cuvânt. Nu neapărat un practicant fervent, dar un om care credea cu adevărat în Dumnezeu. „La o cercetare atentă, un interpret al sintezei eminesciene, un psiholog al religiei, mai ales, ar observa fără prea mare greutate spiritul religios al marelui poet (….) Simpla relatare, cu o incredibilă fervenţă a unor cuvinte ce ţin de domeniul religiei ca: înger, cer, divin, icoană, sfinţenie, candelă, Prea Curată, rai, profet, lumină, rugăciune, şi multe altele dovedesc fără putinţă de tăgadă conştiinţa sa religioasă”, preciza Theodor Damian în lucrarea sa „Ideea de Dumnezeu în poezie lui Eminescu”. Mai mult, Mihai Eminescu îi scria bunului său prieten Zamfir Constantin Arbore, redactor la ziarul ”Românul”, despre dorința intimă de a se călugări. „Ştii ce, dragul meu, hai să demisionăm, tu de la ”Românul”, eu de la ”Timpul”, şi hai să ne călugărim, căci nu suntem făcuţi să trăim între lupi. La mănăstire, în chiliile solitare, să scriem letopiseţe în cari să înşirăm tot ce îndură nenorocitul neam românesc, pentru ca să se ştie cât amar a suferit românul cât a trăit pe acest pământ”, îi scria poetul prietenului în 1882.
După internarea poetului în urma „accesului de nebunie” din vara lui 1883, Eminescu şi-a exprimat dorinţa de a se călugări la o mănăstire din Bucureşti. Izolat de elita țării și marginalizat datorită unei boli imputate, Eminescu suferea în singurătate, fapt ce l-a apropiat de Dumnezeu. În 1886, Mihai Eminescu este internat la spitalul Mănăstirii Neamț. Bolnița, specific austeră, și în toată atmosfera de suferință îmbinată cu religiozitatea slujbelor, l-au determinat pe Mihai Eminescu să se spovedească. Un ieromonah a avut intuiția să noteze pe fila unui Ceaslov: „Pe ziua de Sfinții Voievozi în anul 1886, m-au chemat la M-rea Neamțu, la bolniță, și l-am spovedit și l-am împărtășit pe poetul M. Eminescu. Și au fost acolo Ion Gheorghiță, din Crăcăoani, care acum este primar. Iar M. Eminescu era limpede la minte, numai tare posac și trist. Și mi-au sărutat mâna și mi-au spus: «Părinte, să mă îngropați la țărmurile mării și să fie într-o mânăstire de maici, și să ascult în fiecare seară ca la Agafton cum cântă Lumină lină»”. După acel acel moment duhovnicesc, Eminescu a început să scrie din nou, iar în luna martie a anului următor părea deja „perfect sănătos”. O dovadă evidentă este refuzul său scris, trimis lui Alexandru Vlahuță, care organizase o subscripție publică, încercând să-l ajute cu bani pentru externare și transport spre Iași. Critica literară și publicul cunoaște îndeobște poeziile creștine ale lui Eminescu. Cele mai titrate și citite sunt cele două poeme „Rugăciune” dedicate, în primul rând, Fecioarei Maria:
„Crăiasă alegându-Te,
Îngenunchem rugându-Te,
Din valul ce ne bântuie,
Înalță-Te, ne mântuie;
Privirea-Ți adorată,
Asupră-ne coboară,
O, Maică Preacurată
Și pururea Fecioară, Maria” (Rugăciune)
Mihai Eminescu avea un cult pentru Sfânta Fecioară Maria, percepută ca o mamă universală care alina durerile lumii, dar și transpusă în poezie ca o „măicuță” a neamului omenesc. A doua poezie „Rugăciune” leagă inseparabil pe Sfânta Marie ca Mamă a Fiului Omului, Iisus Hristos, ca „izvor mântuitor” și suflet mângâietor ca „maică a durerilor”, care ne poate înțelege suferințele. Eminescu scrie primele poezii creștine de factură modernă din literatura română.
„Nădejde și-ntărire
și zid de mântuire
pe tine câștigându-te,
îngenunchem rugându-te:
de chinuri ce ne bântuie,
Marie, tu ne mântuie!
O, Sfântă Marie!
Tu, maica durerilor,
regina tăriilor,
tăria soliilor,
izvoru-ndurărilor
luceafăr al mărilor,
îndură-te, pleacă-te,
nădejdea corabiei,
învingerea sabiei,
limanul barmanilor
și soarele anilor,
balsamul răniților,
norocul iubiților,
o, dă-ne tărie,
Sfântă Marie!
Iisuse Hristoase,
de oameni iubitorule,
Mântuitorule,
izvor mântuirilor,
de acum și pururea
și-n vecii vecilor!”
În general, poeziile dedicate Sfintelor Paști sunt mai puțin cunoscute de publicul larg și puțin accesate de critica literară, acestea nu au transmisibilitatea la public ca poezia „Colinde, Colinde”, care mai nou se citește din amvonul bisericilor noastre înainte de Crăciun. Autorul „Luceafărului” a trăit puternic credința în perioada de maturitate a vieții sale. Taina Învierii la marcat pe poet scriind poezia „Învierea” în bolta de mănăstire a bisericii „Caimata” din București la 1878, poezie scrisă chiar în Postul Paștilor, conform lui Ion Buzași. Coloanele și arcurile fostelor coridoare și chilii l-au inspirat pe poet. Biserica era lângă str. Armenească.
„Prin ziduri înnegrite, prin izul umezelii,
Al morții rece spirit se strecură-n tăcere;
Douăsprezece pasuri răsună, miez de noapte,
Deodată-n negre ziduri lumina dă năvală.
Un clocot lung de glasuri vui de bucurie,
Colo-n altar se uită și preoți și popor,
Cum din mormânt răsare Hristos învingător
Iar inimile toate s-unesc în armonie:
Cântări și laude’nălțăm,
Noi, Ție Unuia,
Primindu-L cu psalme și ramuri
Plecați-vă neamuri,
Cântând Aleluia!
Hristos a înviat din morți,
Cu cetele sfinte,
Cu moartea pre moarte călcând-o,
Lumina ducând-o
Celor din morminte!”
Finalul poeziei „Înviere” este o adaptare după troparul Învierii Domului care se cântă la Slujba de Înviere. Eminescu mărturiseşte crezul în taina creștină și întruparea lui Hristos fără nicio undă de îndoială, ca un credincios practicant. În cel mai nou stil adaptează troparul într-o poezie modernă:
„Christos a înviat din morți,
Cu cetele sfinte
Cu moartea pre moarte călcând-o
Lumina ducând-o
Celor din morminte”
Acest tropar liric eminescian s-a născut din versul ca formă a mărturisirii sale de credință. La 1878, Mihai Eminescu se reîntorcea la crezul său din adolescența unei localități arhetipale moldave, acolo unde a văzut lumina zilei, la Ipotești:
„ Colo-n altar se uită și preoți și popor,
Cum din mormânt răsare Hristos învingător”
Mihai Eminescu în același Post al Paștilor anului 1878 scrie și un articol specific sărbătorii, în „Timpul”, intitulat „Paștele”, care vedea lumina tiparului pe 16 aprilie 1878. Încheierea articolului este o explicare a semnificaţiei Învierii Mântuitorului, ca o perpetuă speranţă, într-o nestrămutată încredere: înviere – renaştere: „Dar rămâie datina şi înţelesul ei sfânt, aşa cum e de mult, şi, de nu va sosi niciodată acea zi din care să se-nceapă veacul de aur al adevărului şi al iubirii de oameni, totuşi e bine să se creadă în sosirea ei, pentru ca să se bucure cei buni în «ziua învierii», când ne luminăm prin sărbătoare şi ne primim unul pe altul şi zicem fraţi celor ce ne urăsc pe noi şi iertăm pe toţi pentru înviere, strigând cu toţii: «Christos a înviat!»”. Mihai Eminescu a trăit sărbătoarea Paștilor de la 1878 în chilia bisericii bucureștene, iluminat de Înviere și cu credința în minunea hristică care ne leagă pe toți în credința Vieții de Apoi prin Întruparea Lui. Un fragment din articolul „Paștele” de Mihai Eminescu, ne spune parcă peste timp adevăratul crez în fața zilei Învierii: „Să mînecăm dis-de-dimineaţă şi în loc de mir cântare să aducem Stăpînului, şi să vedem pe Christos, soarele dreptăţii, viaţa tuturor răsărind! Şi la sunetele vechei legende despre suferinţele, moartea şi învierea Blîndului Nazarinean, inimile a milioane de oameni se bucură, ca şi cînd ieri proconsulul Pilat din Pont şi-ar fi spălat mînile ş-ar fi rostit acea mare, vecinică îndoială a omenirii: „Ce este adevărul?”. Dincolo de critica literară facilă, poetul Mihai Eminescu a fost „acel suflet al neamului”, care a păstrat credința în Înviere și le-a pus în versuri memorabile. Spovedania sa de la Mănăstirea Neamț dovedește, la fel ca opera de maturitate, că Eminescu era și un credincios practicant, iar poeziile sale sunt mărturisiri lirice ale crezului în Iisus. Limbajul liric al acestor poezii este decupat parcă din tropare, ceaslovuri și mineie, îmbrăcate în stilul caracteristic neo-romantismului epocii și forma unei lirici moderne.

Ionuț Țene / UZPR

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*