Tăcere pe pământ – rostire poetică-n ceruri!
S-au împlinit deja 10 ani de la moartea lui Cezar Ivănescu († 24 aprilie 2008). Să fi existat vreun semnal, vreo evocare, în presa noastră?
Doar o tăcere pământie pentru omul Cezar Ivănescu, pentru „poeta magna”, „biruitorul” – cum l-a numit Petru Creţia.
Într-o înregistrare, care circulă pe internet, putem asculta vocea blândă, caldă şi hotărâtă a cunoscutului eminescolog, cel care-l definea pe Cezar Ivănescu drept un „om nemaculat de nicio închinare”, „om curat şi în curăţenia lui, neînfricat ca un gladiator de neam înalt”.
Plecat dintre noi, tot într-o zi de aprilie, cu alţi 10 ani înainte (mai precis, pe 14 aprilie 1997), profesorul Petru Creţia i-a pregătit cărarea prietenului, aceluia pe care-l „venera – ca poet” şi-l „onora – ca om”! Şi-n tăcerea cea divină, posibil, în acest aprilie trecut, să-i fi şoptit, din înalt: „când eram mai tânăr / şi la trup curat / într-o noapte, floarea mea, / eu te-am visat…/ Înfloreai fără păcat / într-un pom adevărat” ?!…
Posibil!
Tăcere pe pământ – rostire poetică-n ceruri! Asta e!
Uitarea e specifică firii omeneşti. Evităm centenarele, darămite… deceniile!… Şi n-avem a ne mira. Moartea nu se prea doreşte înfrăţită soră cu Viaţa, deşi filosoful Petru Creţia era încredinţat că Moartea este „divina mireasă a lumii”, care „nu are nimic nimicitor” în forma ei spumată, incoloră.
Să fim cinstiţi – şi să recunoaştem, este mult prea greu pentru noi să ne lăsăm convinşi că ea, sora Moartea, este „parte a pătimirii din noi, care rămâne mult în adânc decât orice altă trăire”!
Bine că măcar, la Cimitirul „Eternitatea” din Iaşi, scriitori cu suflet de buni creştini, i-au ridicat un monument. Cum arăta mormântul lui Cezar Ivănescu, în primele zile ale lui februarie 2009 (la un an după moartea sa, la momentul când îl conduceam, spre locul odihnei veşnice, pe prof. Constantin Ciopraga)? Nu cred să doriţi a privi acea imagine. Eu am imortalizat-o. Se călca, la propriu, peste pieptul poetului!
Actualmente, mormântul are altă faţă, îngrijită, ba chiar luminată de câte o floare sau de câte o lumânare aprinsă.
Şoptesc amintirile. Dar cine-să le audă?
Doar versurile sale sunt conservate-n biblioteci. Şi ne-aşteaptă!…
Merită să le lecturăm, pentru a ne convinge de afirmaţia filosofului Constantin Noica, cel care a afirmat, la un moment dat, că e „ceva sacru în scrisul” cezarului.
Ceva sacru!
Numai (re)lecturând poezia lui Cezar Ivănescu – ne vom convinge!
Livia Ciupercă/UZPR