Iată o întrebare care revine după ani și ani, căreia și-a propus să îi dea răspuns regretatul istoric și diplomat George G. Potra în cartea sa apărută la editura SemnE și care are acest titlu. Carte lansată, astăzi, la Fundația Europeană Titulescu – prestigios așezământ al mediului diplomatic și cultural, al cărui devotat director executiv a fost George G. Potra – în cadrul unei manifestări moderate de prof. univ. dr. Adrian Năstase, ai cărei invitați au fost George Apostoiu, dr. Vasile Buga și dr. Cistoric, diplomat
onstantin Corneanu, alături de care am avut onoarea să mă aflu. Prilej cu care s-a anunțat apariția, la aceeași editură, a unei alte cărți a lui George G. Potra „Nicolae Titulescu. Însemnări zilnice.1 ianuarie 1927-31 decembrie 1928”.
Două lucrări care pun în valoare un impresionant material documentar și aduc un substanțial plus de valoare studiului operei politice și diplomatice a lui Nicolae Titulescu – „Omul care a adus România în Europa și Europa în România”. Fapt relevat și în emoționantul mesaj transmis de către doamna Ana Potra, soția și colaboratoarea fidelă a autorului, cea care a și îngrijit ediția.
Firește, dată fiind complexitatea cercetării vieții și operei lui Nicolae Titulescu, orice consemnare ar trebui să se concentreze asupra unui anumit set de teme definitorii pentru ceea ce, într-o sugestivă formulare George G. Potra numește „un capitol de istorie contemporană de reale și profunde semnificații”. De aceea, am ales să discut despre scenariile care au făcut posibil să reluăm întrebarea pe care o propune cartea lui George G. Potra. Aș începe de la cele scrise de Nicolae Titulescu în 1936, anul mârșavei sale înlăturări din fruntea diplomației române: „Știu, prin mijlocirea unui prieten politic, că am fost condamnat să fiu otrăvit./A mă asasina brutal, cu un pumnal sau cu un revolver, ar fi fost prea scandalos, după asasinatele politice întâmplate în România în ultimii ani./A înlătura pe Titulescu prin otravă, în așa fel să se stingă încet, este scopul dușmanilor mei./Sfârșitul meu, va fi atribuit sănătății mele și, în felul acesta, se va evita orice scandal„.
Surprinzătoare afirmații pe care George G. Potra le reține făcând trimitere la ipotezele emise de medicii prezenți la Saint Moritz, acolo unde Marele Tit și-a petrecut anii durerosului său exil. După cum, tot, realitatea, faptele, ne determină ca, plecând de la noțiunea de asasinat, pe care Nicolae Titulescu a folosit-o, să ajungem la funesta triada: forță brutală-calomnie-asasinat pe care cercurile de putere și de influență din Germania hitleristă și Italia mussoliniană s-au folosit pentru a-i înlătura pe cei care cutezau să li se opună. Trimitere perfect îndreptățită prin faptul că aceste puteri totalitare au dorit și au impus ca Nicolae Titulescu să fie eliminat din fruntea diplomației, ca și din viața politică a țării. Odioasă comandă care, din păcate, a avut un rușinos sprijin din partea lui Carol al II-lea, ca și în a unor influenți lideri politici de acasă. Și, de parcă toate acestea nu erau de ajuns, Ion Antonescu, odată ajuns conducător al statului, a preluat această odioasă ștafetă, refuzând să dea curs sincerelor demersuri ale Marelui Exilat de a se pune în slujba adevăratelor interese ale României. Intoleranță care a culminat prin refuzul mareșalului de aproba plecare în Franța a unei delegații de români care să ia parte la înmormântarea lui Nicolae Titulescu. Din acest rușinos bilanț nu putea lipsi josnica manevră la care a recurs guvernul Goga-Cuza care a interzis să fie tipărită cartea lui Nicolae Titulescu „Politica externă a României”. Carte care, după cum remarcă George G. Potra „se dorea să fie o radiografie exactă, nepartizană, a politicii externe, o punere la punct a tuturor insinuărilor și speculațiilor făcute în timp de adversari din interior și din exterior, o pledoarie pentru continuarea unei politici a interesului național, concordantă cu exigențele securității, cooperării și păcii, cu obiectivele de perspectivă ale relațiilor bi și multilaterale ale României”.
În fapt, motivele unei asemenea monstruoase coalizări țin atât de unele (pretins) ireconciliabile adversități doctrinare, cât și de o veninoasă invidie personală față de prestigiul pe care Titulescu l-a dobândit datorită viziunii sale novatoare și a consecvenței cu care și-a construit și și-a susținut proiectele unei Europe a solidarității și ale unei lumi a păcii trainice, durabile. De aceea, atunci când discutăm despre „asasinarea lui Titulescu” putem să refacem cursul evenimentelor în cheia unei fenomenologii a eliminării indezirabililor prin recurgerea la definitoriile componente ale triadei: forță brutală – calomnie-asasinat. (Înțelegând prin „fenomenologie” studiul descriptiv al unui ansamblu de fenomene, așa cum se manifestă ele în timp și spațiu.)Triadă al cărui scop se află în ordinul dictat de Mussolini procurorului Isgro pentru condamnarea lui Antonio Gramsci: „Timp de douăzeci de ani, trebuie să împiedicăm acest creier să gândească”.
Astfel, și înainte și după excluderea sa din guvernul Tătărescu, încropit la 29 august 1936, marele patriot și diplomat Nicolae Titulescu a fost ținta unor amenințări cu moartea fiind denunțat a fi un „aliat credincios al Parisului și al Londrei”. Nu este întâmplător dacă în presa fascistă apărea, pe 9 octombrie 1934, un articol în care scria negru pe alb: „Va veni o zi când un student va așeza un glonț, încheind aroganța ministrului Afacerilor Externe al României și vom termina cu Titulescu”.
Amenințare care venea la niciun an de când, pe 29 decembrie 1933, pe peronul gării din Sinaia a fost împușcat I G Duca. Autorii asasinatului fiind așa numiții ,,nicadori’’, trei legionari, deci foarte apropiați de criminalele ideologii hitleriste și fasciste. Acesta ar fi și unul dintre motivele pentru care, în notațiile sale din 1936, Titulescu se va referi la posibila sa asasinare cu un revolver, atunci când avertiza că a fost condamnat să fie omorât. Avertizare pe care dușmanii săi jurați s-au grăbit să o eticheteze ca fiind produsul unei minți bolnave. Act care denotă o vădită intenție de a-l discredita pe Nicolae Titulescu prin construirea și vehicularea unui portret falsificat și mincinos, prin care se eluda varianta unei reale confruntări de idei și de argumente. Confruntare care, desigur, nu putea avea decât un singur perdant. În niciun caz, Nicolae Titulescu!
Cu alte cuvinte, în strategia propagandistică a regimului lui Carol al II-lea și, apoi, al lui Ion Antonescu, s-a recurs în mod sistematic la o operațiune de discreditare a Marelui Ostracizat la Saint Moritz. Ceea ce, de fapt, era o tentativă de intoxicare a opiniei publice din străinătate, în primul rând a mediului politic și diplomatic, insistând pe clișeul că Nicolae Titulescu nu vorbește în numele României! Sau, mai grav, că ar dori ca, profitând de încrederea celor din afară, să redevină ministru de Externe. Așa se explică turbata campanie de contracarare a eforturilor sincere ale lui Titulescu de a ajuta țara și poporul, campanie prin care, guvernările de la București doreau să fie pe placul regimurilor totalitare de la Berlin și de la Roma. Cât a pierdut România- adevărata Românie! – prin refuzul sfruntat al potentaților clipei de a asculta opiniile și argumentele lui Titulescu ne-o demonstrează, cu textele pe masă, George G. Potra. De pildă, într-o scrisoare–memoriu adresată Regelui Carol al II-lea la 9 martie 1940, se menționează că întâlnirea cu Maksim Litvinov, pe care Titulescu o avusese în urmă cu trei ani, în 1937, a debutat cu următoarea întrebare a șefului diplomației lui Stalin: „Credeți că aveți Basarabia?”. După care urmează o detaliată relatare a confruntării de poziții ale celor doi interlocutori. Să reținem data la care Titulescu transmitea această scrisoare cu o uriașă valoare de avertisment și să ne mai amintim că, în iunie 1940, V.M. Molotov transmitea un ultimatum guvernului de la București, după care regimul stalinist va ocupa, în mod samavolnic, Basarabia străbună și vom înțelege mai bine ce a însemnat surzenia și tăcerea cu care Carol al II-lea a găsit de cuviință să răspundă mesajului celui pe care el și guvernanții săi l-au făcut să exclame: „M-au alungat ca pe un servitor netrebnic”.
Aș mai reține din cartea lui George G. Potra doar încă un exemplu care spune dureros de mult despre cât ne-a costat, ca țară și ca popor, încrâncenata, resentimentara atitudine a lui Carol al II-lea și, după aceea, a lui Ion Antonescu. „În vara lui 1937- menționează George G.Potra-, Nicolae Titulescu cerea factorilor responsabili și democrațiilor europene să abandoneze definitiv lumea himerelor și a compromisurilor”. Pentru ca, la sfârșitul aceluiași an, 1937- cu doi ani înainte de declanșarea celui de-al doilea Război Mondial – să scrie: „Ar fi imposibil să nu se menționeze posibilitatea unui viitor război mondial care, chiar dacă ar afecta numai Europa, ar îmbrăca în mod necesar un caracter mondial din cauza legăturilor externe între continentul nostru și toate celelalte”. După care urmează această previziune șocantă dacă o raportăm la momentul în care a fost formulată: „Aici trebuie să facem o distincție între menținerea păcii actuale și victoria într-un viitor război.//Sunt convins că victoria va fi de partea Franței, Angliei, URSS și Statelor Unite, chiar dacă acestea ar acorda Europei doar un sprijin moral”.
A fost Nicolae Titulescu un vizionar sau o Cassandră? Aceasta este marea întrebare cu care am rămas după ce am citit captivanta și atât de înțeleapta carte a lui George G. Potra. Sincer să fiu, îmi este greu să răspund. Știu, însă, foarte bine cum putem și trebuie să îi numim pe acei vremelnici împătimiți de putere oarbă care calomniază, izgonesc și vor să reducă la tăcere conștiințe lucide, responsabile și curajoase de ținuta lui Nicolae Titulescu.
Șerban Cionoff