Unul dintre cele mai grave reproşuri făcute de basarabeni la adresa administraţiei româneşti este că la 28 iunie 1940 aceasta a părăsit Basarabia şi Nordul Bucovinei fără a trage un foc de armă.
Şi asta după ce regele Carol al II-lea rostise cu câteva luni mai devreme în faţa chişinăuienilor: „Nu vom ceda nici o brazdă de pământ basarabean nimănui…”.
Constantin Argetoianu scrie în memoriile sale că, la şedinţa Consiliului de Coroană din 27 iunie 1940, care a luat în dezbatere ultimatumul sovietic, Nicolae Iorga a exclamat: „Blestem pe noi dacă nu ne batem!”
Istoricul Neagu Djuvara afirmase că, dacă s-ar fi apărat pe Nistru cel puţin câteva săptămâni, România ar fi fost imediat ocupată de nemţi, preocupaţi la acea oră să apere zăcămintele de petrol româneşti, fără de care războiul contra URSS devenea imposibil. Chiar dacă trupele germane n-ar fi intrat imediat în România, cu sprijinul discret al Germaniei, România ar fi putut rezista la Nistru şi jumătate de an, de vreme ce Finlanda, o ţară cu mult mai mică şi cu o armată puţin numeroasă, a purtat război ca de la egal la egal cu uriaşa armată sovietică mai mult de patru luni. În acel context, al unei ţări atacate de URSS, nici Ungaria n-ar fi îndrăznit să ocupe Nordul Ardealului şi nici Bulgaria (Germania avea asupra ambelor ţări o influenţă covârşitoare) – Cadrilaterul.
Dacă războiul cu URSS se încheia în defavoarea României, ea ar fi avut statut de ţară ocupată, în 1941 ea n-ar mai fi pornit în campania de est, iar la încheierea războiului ar fi fost tratată ca o victimă a agresiunii germane, precum Cehoslovacia. Basarabia cu Bucovina ar fi avut şi ele statut de teritorii ocupate, pentru că după război sovieticii şi le-ar fi păstrat ca trofee de război.
Mai puţină lume însă cunoaşte că înainte de 28 iunie 1940 URSS purtase tratative secrete cu toţi vecinii României: Ungaria, Bulgaria, Serbia, ca, în caz dacă România refuză să accepte ultimatumul URSS, să o atace concomitent.
Stalin ştia că România nu va putea să se bată cu toate cele patru ţări odată şi, ameninţată că ar putea să dispară de pe hartă, a fost pusă în situaţia să-şi cedeze „paşnic” teritoriile.
În 1940, instigaţi de URSS, şi ceilalţi vecini ai României (afară de Serbia, care refuzase din start să ceară Banatul românesc) i-au luat câte o bucată: Ungaria – Transilvania de Nord, iar Bulgaria – Cadrilaterul.
Bucata cea mai mare i-a revenit URSS: ea s-a ales cu Basarabia, Nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa.
Atunci doar Marea Neagră nu ceruse nimic.
Ofiţerii români au primit ordinul umilitor să se retragă dincolo de Prut fără să tragă un foc de armă.
Mulţi dintre ei au fost dezarmaţi, alţii – arestaţi şi împuşcaţi (miile de ofiţeri români „dispăruţi fără urmă” zac în gropile comune de pe actuala stradă Grenoble din Chişinău).
Şi totuşi, într-un loc au avut loc lupte crâncene.
La Putna mi se povesteşte că trupele sovietice, în ziua de 28 iunie 1940, în zelul lor cuceritor au ocupat şi mănăstirea Putna cu mormântul lui Ştefan cel Mare.
Şi atunci maiorul Carp, comandant al unei unităţi de artilerie, a ordonat: „Din ordinul meu şi pe a mea răspundere deschideţi focul!”
Au fost întoarse tunurile, care au tras în tancuri. Au murit zeci de ostaşi de-o parte şi de alta. Şi tancurile sovietice s-au oprit, apoi s-au retras la circa un kilometru mai la nord de mormântul marelui voievod.
Ulterior, acolo a fost fixată graniţa. Astfel, datorită maiorului Carp, care era de baştină dintr-un sat de lângă Putna, mănăstirea a evitat destinul celor peste 40 de mănăstiri basarabene: acela de a fi prefăcută în grajd sau „club”, iar osemintele lui Ştefan – de a fi dezgropate şi risipite în vânt, ca „reprezentant al feudalismului”, cum s-a întâmplat cu rămăşiţele pământeşti ale „cavalerului” Constantin Stamati, ale fiului său, Constantin Stamati-Ciurea, şi ale atâtor altor „boieri”.
Imediat după încheierea războiului, Iosif Stalin, stând în faţa noii hărţi a URSS în cabinetul său de la Kremlin, le spunea, plin de satisfacţie, fraţilor săi, comuniştilor gruzini: „Republicile Baltice se află la noi, bieloruşii se află cu toţii la noi, ucrainenii se află cu toţii la noi, moldovenii se află cu toţii la noi”.
În timp ce hăcuia teritorii şi forfeca hărţi, tiranul se şi vedea „unificator” de popoare inexistente şi de naţiuni inventate peste noapte.
Frontiera de la 1940 dintre URSS şi România a devenit oficială abia în 1947, când România era ţară ocupată şi când bolşevicii de la Bucureşti, instalaţi de bolşevicii de la Kremlin în scaunele puterii, au căzut de acord cu graniţa trasă prin mijlocul României la 28 iunie 1940.
Tot în 1947, Guvernul rusesc de la Bucureşti a donat Guvernului rusesc de la Moscova şi Insula Şerpilor.
Ca zestrea să nu pară prea sărăcăcioasă.
Azi succesoarea de drept a URSS în această parte a lumii e Republica Moldova, ţară creată pe teritoriul rupt de URSS de la România, în urma unui ultimatum criminal.
Corectarea acestei nedreptăţi a istoriei depinde acum numai de noi, cei de o parte a Prutului şi cei de cealaltă parte a Prutului.
Vor avea oare vreodată oamenii noştri politici curajul necesar să-i spună lui Stalin cel mort cu voce tare, ca să audă toată lumea, că atunci, la 28 iunie 1940, el n-a avut dreptate?!
Nicolae DABIJA
24 iunie 2010