◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro29.03.2024

Balcanii din sângele nostru

Adică, o bună parte din laptele pe care l-am supt, ca să fiu şi ca să cresc.

Poveştile bunicii mele, pe jumătate aromâncă, despre Din Costandin, o baladă ca o tragedie greacă. Despre o maică disperată căreia turcii îi fură fata, lumina ochilor ei, ea îl cheamă, printr-un blestem cumplit, de pe lumea cealaltă, pe fiul ei mort, Din Costandin, şi-l trimite să-şi aducă sora. Plângerea unui neam care a pierdut mereu câte ceva şi s-a sculat, în momente rare ale istoriei, să lupte cu toţi viii lui, dar mai ales cu morţii.

Lumea în care mai ales noi, cei mai sudici, respirăm acelaşi aer cu sârbii îndărătnici şi iuţi de cuţit, cu bulgarii din Rila, cu macedonenii, cu croaţii, până la grecii nebuni ai răscoalelor lungi şi zadarnice, fiind ei o prelungire a sufletului nostru.

„Suntem un popor sceptic, minunile, la noi, rar ţin mai mult de trei zile, în schimb, sărbătorile prostiei durează un secol”, zice I.D. Sârbu.

Iar Blaga, ardeleanul profund şi clar, „lirosoful” (aşa cum îl definea un profesor al meu), vine cu o sentinţă definitivă:

„Singură Peninsula Balcanică nu şi-a mai ridicat glasul răspicat chiar din epoca marii culturi bizantine. Acest somn de o mie de ani e, poate, un somn embrionar”.

Trec anii, însă, şi ieşirea din vis nu se mai întâmplă. Ne naştem în visul nostru, creşte în noi odată cu noi, apoi murim în acelaşi vis fără scăpare. Noi trăim în cântece, în mituri, în poveşti şi privim cu frică la viaţa reală.

Înainte de a ne îmbolnăvi de torpoarea balcanică, de fatalismul lui merge şi aşa, de filosofia idioată a lui capul plecat sabia nu-l taie, am fost geţi mândri şi fără teamă de moarte, umbra pădurii getice s-a întins până la Roma, i-am primit în sângele nostru pe romanii primului imperiu mondial, printr-un iberic, Traian, el însuşi un alogen la Roma, am topit civilizaţia noastră – şi, Doamne, ce mai civilizaţie a fost pe aceste pământuri, de la tăbliţele scrise în limba dacilor până la religia luminoasă, monoteistă a lui Zalmoxis ce pregătea creştinismul – în civilizaţia romană şi apoi am primit Bizanţul ca pe un frate de suflet pentru că avea în el Orient şi Occident. Mi-au venit în minte aceste lucruri la Istanbul, pe o stradă de lângă Bosfor, la biserica Blachernae sau Vlachernae, biserica de mir a vlahilor din Constantinopol, zidită de împăraţi coborâtori din neam carpatic, distrusă şi apoi înviată.

Marii noştri voievozi, luptători şi martiri, au trăit şi au murit cu idealul bizantin în suflet. Şi Ştefan, şi Mihai şi Constantin Brâncoveanu au crezut că misiunea lor este unirea pământurilor româneşti şi ridicarea stemei Bizanţului nou.

Vremurile au transformat Balcanii şi România cea parţial balcanică, dar total cu spirit balcanic, în „butoiul de pulbere al Europei”.

Au venit turcii, au venit ruşii, au venit austriecii, au venit nemţii, a venit oricine a avut drum pe aici, ne-a furat totul, ne-a „civilizat” întru civilizaţia lor de bandiţi mondiali. Noi am învăţat să trăim „la mijloc de rău şi bine”, cum zice Ion Barbu, ne-am revoltat rar şi inconsistent, am învăţat că trădarea e mai rentabilă decât dragostea de ţară, unii au mai murit, alţii s-au turcit, rusit ori nemţit, au aruncat şi franţuzii o nadă spre noi, am înghiţit-o şi pe aceea, ne-am scufundat în spiritul balcanic al muzicii de petrecere şi de jale, ne-am scăldat fericiţi în mahalalele ciorbei de burtă şi mititeilor, am învăţat să facem politică parşivă.

Sigur, compromisurile sunt necesare în istorie, dar asta nu înseamnă să-ţi faci din compromis un mod de viaţă.

În vremurile mai noi, am asistat la lecţia de demnitate a sârbilor care s-au luat de piept cu marile puteri ale lumii, cu NATO şi SUA, au fost sfâşiaţi, bombardaţi – îmi spunea un văr al meu că pe pământurile de lângă Turnu Severin nu mai creşte nimic din cauza bombelor cu fragmentaţie cu care americanii au ucis şi pământul de dincolo de Dunăre – iar într-un final apoteotic, au fost împărţiţi în mici regiuni care nu-i mai pot deranja pe granzii lumii.

Am văzut că şi bulgarii au avut câteva pusee de demnitate. Am văzut că grecii au înfruntat tirania unei Europe care, în numele zeului Euro, vrea să încalece plajele Mediteranei şi viaţa unui popor nervos, care a murit în pieţe, în munţi, în Armata de Eliberare antifascistă, trădată şi decimată chiar de respectabilii aliaţi occidentali.

Iar la noi, am văzut ce-am văzut. Cum se sparge o ţară din toate balamalele ei, cum se dărâmă o industrie care ne mai putea servi cel puţin un deceniu, cum se ucide agricultura care ne mai putea salva multe zeci de ani în nebunia planetară a crizei alimentare.

Totul, cu relativă linişte şi nepăsare, cu lenea balcanică pătrunsă în oase, cu mici şi firave proteste care n-au schimbat nimic. Mai mult, am ales, atunci când aveam dreptul s-o facem, un conducător şmecher şi semianalfabet, un tip care a învrăjbit până la isterie toate mediile sociale, servind pompos pe stăpânii de afară, un steag de piraţi sub care au înflorit corupţia şi mediocritatea agresivă.

Unde suntem, domnilor şi doamnelor din umbra Balcanilor? Acolo unde, probabil, merităm să fim.

Dacă o să înţelegem asta şi o să reacţionăm sănătos, aşa cum fac popoarele vitale, emergente, vom produce explozia embrionului de civilizaţie de care vorbea Blaga. Dacă nu, nu. Dar cred, cu dor şi jale, cum zice cântecul popular, că mai ales, nu.

Născuţi daci liberi, stăpâni ai unei însemnate părţi de Europă – nu fac metafore naţionaliste, regatul lui Burebista era un imperiu în toată regula, se ducea spre Nistru, intra către Silezia şi Moravia, trecea Dunărea şi se sprijinea pe Marea Neagră, cum zice un prieten al meu din Maramureş, „ca pe-o poartă-mpărătească” – am fost înfrânţi de romani, latinizaţi până ne-am uitat mare parte din civilizaţia noastră strălucită ale cărei semne mai rămân în Munţii Orăştiei, pe Muntele Gugu din Retezat, dar mai ales în tăbliţele Tărtăriei, dând mărturia unei scrieri mai vechi decât cuneiformele Orientului, ne-am zidit o limbă ca o minune, deoarece ea se vorbeşte şi se înţelege pe tot cuprinsul bătrânilor daci, au venit peste noi barbarii, a încercat să ne înece valul slav ce cobora spre inima Europei, au venit turcii, au venit grecii, ne-am unit o parte din ţară şi la scurt timp am adus un prinţ german să ne conducă, pe urmă au venit nemţii, ruşii, occidentul anglo-francez şi tânărul tigru american, ne-au făcut bezele şi promisiuni şi ne-au lăsat cu o parte a corpului în baltă, pe urmă iar veniră ruşii să ne aducă pe tancuri democraţia populară şi comisarii care ne-au scotocit şi ne-au furat şi averile şi sufletul, în sfârşit, ne-am eliberat iar şi ne-au adus democraţia adevărată, aia pentru căţei, vorba lui Grigore Alexandrescu, păzită de alţi comisari infailibili care ne-au învăţat să ne facem ţara bucăţele şi s-o vindem pe nimic, oferindu-ne la schimb o pătură subţire de guşaţi, milionari, miliardari, aproape toţi parveniţi şi îngrăşaţi de statul nostru liber, suveran şi, uneori, grandoman.

Iată un drum, iată un destin, ar zice unii, iată cum un popor mare şi cu doza de nebunie a popoarelor mari (dacii lui Zamolxis erau nemuritori, nu?) ajunge un popor mic şi fără nicio pretenţie, pe care conducători „înţelepţi” îl pun să sugă lapte de licurici.

Iată blestemul în care începe să ne placă să trăim, cu perversitate umilă, în care încercăm să ne creştem copiii – vai de viaţa lor! – ca pe nişte slugi impecabile ale unui ban tot mai iluzoriu.

Ceauşescu-dictatorul credea, se spune, că mămăliga nu explodează. Şi, totuşi, mămăliga a explodat, dar zadarnic, atunci când s-a aşezat dinamită străină în taierul pe care stătea ea, mămăliga românească.

Zadarnic, pentru că în scurt timp, geniştii pricepuţi ne-au înşirat pe toate gardurile, ne-au făcut să ne sfâşiem între noi ca nişte câini închişi într-o măcelărie din care s-a luat carnea şi ei se bat doar pe miros. Acum îşi bagă până la coate mâinile în bruma de avere ce ne-a mai rămas şi în bruma de revoltă ce ne-a mai rămas.

Mai fâsâie din când în când mămăliga, dar nimeni n-o bagă în seamă, ba chiar, băieţii cei mari sunt intrigaţi de fâsâitul care le strică lor socotelile.

Mai fâsâie, dar nu pocneşte. Aşa cum face furioasa rezină grecească, auria paella spaniolă, pizza italiană.

Noi suntem cel mai bun exemplu de pământ pacificat în numele unei doctrine mondiale prin care dulăii cei mari ai democraţiei trebuie hrăniţi cu foamea celor mici, chiar cu hoiturile lor.

Doctrina n-a prea reuşit pe nicăieri. În Orientul Îndepărtat s-a lovit de războaie cumplite şi agenţii democraţiei s-au retras, să mă scuzaţi, cam cu coada între picioare. N-a reuşit în Africa, unde a declanşat genociduri pentru care n-a plătit nimeni. Probabil, nu va reuşi nici acum, în Orientul islamic unde se acumulează tot mai multă, chiar iraţională, ură.

A reuşit prin Evropa. Cu mici excepţii, cu intifada sârbă care nu va înceta, cu puseele de independenţă ale flăcăilor din Câmpia Panoniei, cu îndârjirea înţeleaptă a polonezilor care s-au învăţat cu dezastrele.

Noi suntem un exemplu de reuşită. Suntem tot mai mult un popor fără ţară, pământul de sub picioare ne-a fost luat, cumpărat pe nimic, petrolul şi gazul din burta pământului şi din cea a mării nu mai sunt ale noastre, industria ne-am vândut-o harnic la fier vechi, învăţământul şi sănătatea agonizează, cultura mai rezistă parţial, printr-un miracol, pentru că ea, nu-i aşa? moare ultima, ca şi speranţa.

Să se datoreze asta faptului că suntem balcanici? Că luăm totul à la lejère, cum zicea Poincaré? Nu cred, nu pot să cred. Nu e balcanic un neam care defineşte astfel moartea: Scoală, Ioane, scoală/ Uită-te la vale/ Vezi ce-a coborât/ Un cal mohorât/ Cu frâu de mătasă/ Să te ia de-acasă.

Nu e balcanic un neam care spune: Doamne, Doamne, mult zic Doamne,/ Dumnezeu pare că doarme/ Cu capul pe-o mânăstire/ Şi de mine n-are ştire.

Un asemenea neam păstrează sămânţa profunzimii şi a revoltei. Nu suntem balcanici, suntem în Balcani, supuşi tuturor influenţelor molatice ale lumii otomane şi ale unui Bizanţ în amurg, dar nu suntem mămăliga mestecată de intelectuali de doi lei, cărora ţara asta le pute ori de câte ori vin din Occidentul năimiţilor.

La noi porumbul a intrat târziu, atunci când a intrat în toată Europa, venind din Mexicul mitic. Până atunci mâncam mei, creşteam grâu şi făceam pâine jinduită de toţi barbarii, beam vin de buturugă şi muream doar atunci când era nevoie.

Nu sunt patetic, sunt îndurerat. Mi-e grijă şi furie, mi-e lacrimă sărată de toate nenorocirile prin care trecem.

Am scris un poem despre ţara în care trăiesc şi în care o să mor, iar voi veţi trăi înainte. Vi-l dărui:

Ce ne facem noi, romanii/ dacă vin americanii?/ Ce ne facem noi, zuluşii/ dacă se-ntorc iară ruşii?/ Tot cu sufletul în gât/ din urât în alt urât/ şi din lanţ din nou în lanţ/ umiliţi şi făr’ un sfanţ/ Între Vaska şi Van Damme/ fericire niciun dram/ suntem aşi la Popa Prostu’/ că nimic nu e al nostru/ ne-au luat vinul, ne-au luat sarea/ aurul, petrolul, marea/ doar vătafii lor au vile,/ iahturi, automobile/ doar vătafii lor trăiesc/ într-un rai nepământesc,/ dar şi hoţii o duc bine/ într-o ţară de ruşine/ şpăguită, jefuită, călărită şi minţită/ iar în frunte tot mişeii/ golanii şi derbedeii/ când tupeul este rege/ ţara n-are nicio lege/ Aşa suntem, în noroi/ România e ca noi/ firavă ca un copil/ e nevoie de-un fitil/ să se-aprindă coşmelia/ să învie România/ să se ducă dracu’ toţi/ şi consilieri şi hoţi/ şi vătafi bogaţi din noapte/ când pomenile-au fost coapte/ Dacă stăm, ne stă norocul/ putrezeşte sub noi locul/ şi ne bate Dumnezeu/ ca acum şi mult mai rău.

Noi suntem romanii, noi suntem zuluşii, noi suntem cei care trăim sub leneşele stele ale cerului getic, cum spune cronicarul iberic.

Eu vă spun, doar, o poveste. Mă plătesc pentru naşterea mea aici, pentru viaţa mea aici.

Mă plătii cu cântecul/ Ca lupul cu urletul.

Aşa spune cântecul vechi. Îmi place să cred că eu sunt mai mult lupul care se plăteşte cu un urlet.

Nicolae Dan Fruntelată

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *