Theodor Codreanu, 75
2020 nu este numai anul pandemiei covidiene; este și/mai ales anul aniversării sau comemorării unor personalități ale culturii umaniste: centenarul nașterii lui Geo Dumitrescu (17 mai 1920), al Zoei Dumitrescu-Bușulenga (20 august 1920), al Papei Ioan Paul al II-lea (cu origini românești), devenit Sfântul Ioan Paul cel Mare (18 mai 1920), al lui Dimitrie Vatamaniuc (25 septembrie 1920) , centenarul morții lui Al. Macedonski (24 noiembrie 1920) și al lui A.D. Xenopol (27 februarie 1920). Dar, este și anul în care personalități contemporane împlinesc trei sferturi de veac: Theodor Codreanu (1 aprilie 1945), Tudor Gheorghe (1 august 1945), Vasile Tărâțeanu (27 septembrie 1945) și, cu voia dv. și subsemnatul (23 martie 1945).
Theodor Codreanu este, neîndoielnic, așa cum am mai scris, una dintre marile personalități ale vieții culturale contemporane, cu înaltă ținută academică și cu un pertinent spirit, critic și civic, de apărător îndreptățit al valorilor naționale.
Critic și istoric literar, prozator, filosof al culturii și civilizației, Theodor Codreanu s-a născut în localitatea vasluiană Sârbi, de pa malul râului Bârlad, azi comuna Banca, în familia Tincăi (n. Gheorghiu) și a lui Iordachi Codreanu, țăran fierar. Încorporat în trupele de geniu în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, tatăl moare la o deminare, în Dobrogea chiar în anul nașterii fiului său. Este căsătorit cu profesoara Lina Codreanu, o apreciată prozatoare, critic și istoric literar care i-a elaborat și o excelentă bibliografie critică (în 2013). Au doi copii realizați, Teolin și Dragoș ( Din prima căsnicie eșuată îl are pe Theodor).
Copilăria și-o petrece în satul natal, unde frecventează clasele primare (1952-1956), cele gimnaziale urmându-le în localitatea vasluiană Unţești (1956-1959), studiile liceale la Complexul Școlar din Bârlad (1959-1963), actualmente Liceul „M. Eminescu”. Este student la Iași, la Universitatea „A.I. Cuza”, Facultatea de Filologie (1964-1970), pe care o absolvă cu teza de licență Critica eseistică a lui Mihai Ralea, iar teza de doctorat cu Complexul Bacovia și bacovianismul (2001). Urmează o lungă carieră didactică, ca profesor de limba și literatura română la școlile generale din comunele vasluiene Orgoești (1970-1972), Dodești (1973-1975), apoi la Liceul agroindustrial din Huși (1975-1978), încheindu-și cariera didactică la Liceul Teoretic „Cuza Vodă” din Huși, liceu devenit, între timp, colegiu naţional.
Vocația scriitoricească datează din școala elementară, dar adevăratul debut în critica literară se va produce în 1969, în revista „România literară” (nr. 21/1969), cu articolul polemic: Moștenire culturală sau… dezmoștenire?, iar ca prozator cu un fragment din romanul Marele zid, în noua serie a revistei „Convorbiri literare”, 1970, cu același roman debutând editorial, în 1981, la Editura „Junimea”. Este istoria unui profesor nonconformist. În 1980, câștigase, de fapt, concursul editurii ieșene cu romanul Varvarienii, dar este oprit de cenzură, fiind publicat abia în 1998. Malefica putere a Marelui Duh vrea să transforme locuitorii satului Varvara în „homo varvarus” precum liderii de la Kremlin cu „homo sovieticus” („Personajele sunt «oglindiri» prin simetrii și identități”, scrie Marian Popa, în monumentala Istoria literaturii române de azi pe mâine).
Theodor Codreanu colaborează, și este solicitat să colaboreze la cele mai importante reviste din țară și din străinătate: „România literară”, „Convorbiri literare”, „Cronica”, „Ateneu”, „Tribuna”, „Steaua”, „Luceafărul”, „Viața românească”, „Adevărul literar și artistic”, „Contemporanul”, „Bucovina literară”, „Pro Saeculum”, „Curtea de la Argeș”, „Literatura și arta”, „Viața Basarabiei”, „Origini”, „Portal Măiastra”, „Limba română” (Chişinău), „Lumină lină”, „Noua revistă română”, „Vremea”, „Flacăra lui Adrian Păunescu”, „Literatorul”, „Hyperion”, „Express cultural” etc., etc. Face parte din conducerea unor reviste.
Cu aforismele, scrise în tinerețe (Fragmentele lui Lamparia (2002) și Numere în labirint (4 vol., 2007-2014) a avut din nou probleme de cenzură, deși au fost apreciate de Edgar Papu, comparându-le cu fragmentele lui Novalis.
În critica literară românească contemporană, Theodor Codreanu se remarcă printr-o voce distinctă, având o personalitate aparte, pronunțată; este un „ideocritic” (Adrian Dinu Rachieru), adică creatorul unei forme de critică totală, o critică de „frontieră” (Mihai Cimpoi), diferită de cea a lui Adrian Marino, utilizând mai multe metode de analiză critică, concepând o „poetică a oglinzii pluriperspectivistă și transdisciplinară”, transmodernismul fiind abordat printr-o nouă paradigmă. Astfel a scris: Eseu despre Cezar Ivănescu (1997), Complexul Bacovia (2002, 2003), Caragiale – abisal (2003), Duminica Mare a lui Grigore Vieru (2004, 2010, cu postfața lui M. Cimpoi), Transmodernismul (2005, 2011), A doua schimbare la față. O cercetare transdisciplinară a civilizației române moderne (2008, 2014), Polemici incorecte politic (2010), Ion Barbu și spiritualitatea românească modernă. Ermetismul canonic (2011), În oglinzile lui Victor Teleucă (2012), Valori din două veacuri (2012), Cezar Ivănescu – transmodernul (2012), Mihai Cimpoi: de la mitopo(i)etică la critica ontologică (2012), Lumea românească în zece prozatori (2017), Anamorfoze (2017), Revizuiri critice (2019), Scriitori basarabeni (2019), ultimele două la Editura Academiei Române, Scriitori vasluieni (2019), Dumitru Radu Popescu – Istoria absurdoidă (2020). O notă aparte comporta lucrarea Istoria «canonică» a literaturii române (2009). Plecând de la apariția Istoriei critice a literaturii române („o reușită personală a autorului”) de N. Manolescu (2008), Th. Codreanu invită la o dezvoltare publică privind fundamentele unei astfel de istorie a literaturii naționale, el însuși ajungând la concluzia că reputatul critic, șeful obștei scriitoricești din România „s-a lăsat sedus, ideologic, de mentalitatea postmodernistă a distrugerii canonului occidental și, implicit, românesc, atacând chiar «centralitatea», eminesciană, sub pretextul că sintagma «poet național» este o «aberație» culturală!
Aflat în vecinătatea Basarabiei și în plinătatea spiritualității ei, Th. Codreanu scrie cu sinceritate, deci cu durere despre marile ei personalități (M. Cimpoi, N. Dabija, Gr. Vieru, Victor Teleucă, I. Druță, E. Coșeriu etc. ), despre drama ei istorică și sufletească („o sfâșiere existențială, cu o față către patria-mamă și alta către Moscova”), maladiile ei sufletești, mai ales în cartea, ajunsă la trei ediții, Basarabia sau drama sfârșierii (2003, 2004, cu o prefață a lui M. Cimpoi).
Cumpănit, statornic apărător al valorilor culturii naționale și de aici vehemența sa critică, Th. Codreanu apelează la argumente istorice, filosofice, sociologice, teologice spre a demonta teoria corectitudinii politice („political correctness”), care amenință fundamentul civilizației și culturii europene, ca reminiscență a marxismului cultural și marxologiei contemporane reînviate. Judecarea valorilor culturii naționale, parte integrantă și integratoare a culturii universale, adică a lui Eminescu, Iorga, Blaga, Noica, Cioran, Eliade, Brâncuși, Vintilă Horia, C.V. Gheorghiu etc., după teoria „corectitudinii politice”, așa cum își doresc noii ideologi planetari și cozile lor din Țară este extrem de periculoasă „Cum ar putea fi premiată Nobel o noțiune care-și refuză valorile spre a fi, chipurile, pe placul «corecților»”, se întreabă retoric, dar cu mânie îndreptățită Th. Codreanu. La astfel de întrebări răspunde cu „seninătatea minții” Th. Codreanu în vol. A doua schimbare la față (2008, 2013), Polemici incorecte politic (2010), Eminescu „incorect politic” (2014).
Dar, domeniul în care Th. Codreanu dă întreaga măsură a vocației sale critice este eminescologia, el alăturându-se marilor specialiști întru Eminescu ai vremurilor noastre (C. Noica, S. Paleologu-Matta, Rosa del Conte, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, D. Vatamaniuc, Eugen Simion, Mihai Cimpoi, N. Georgescu etc. Apreciat dintru început și recomandat de Edgar Papu și G. Munteanu, Theodor Codreanu publică, în 1984, prima sa carte despre „omul deplin al culturii românești” (C. Noica), intitulată Eminescu – Dialectica stilului, în care îmbină armonios erudiția și polemica, ca și în următoarele cărți: Modelul ontologic eminescian (1992), în care amplifică ideea arheității, considerând „gândul ontologic izvorul întregii creații eminesciene și chitensența modelului cultural național”. Dubla sacrificare a lui Eminescu, apărută în mai multe ediții succesive (1997, 1999, 2000, cu prefața Zoei Dumitrescu-Bușulenga și cu o scrisoare-postfață a lui G. Munteanu), pune în discuție drama eminesciană a ultimilor ani de viață. „28 iunie 1883 – afirmă Th. Codreanu în consens cu Ovidiu Vuia și N. Georgescu – este cheia hermeneutică pentru istoria românească modernă și ea marchează înlăturarea lui Eminescu de la făurirea destinului românesc”. Considerat „coloana de susținere a culturii naționale”, Th. Codreanu are un adevărat și meritat cult pentru „românul absolut” (Petre Țuțea). Apelând la opiniile unor psihiatri contemporani privind noua concepție despre nebunie, Th. Codreanu nuanțează ideea „dublei sacrificări”, aducând în discuție drama existențială a Poetului, ca a oricărui mare creator, dar și dramatismul conjunctural al celor din jurul său, lansând „metoda dublului referențial” în Mitul Eminescu (2004), Eminescu în captivitatea «nebuniei» (2011, 2013), Eminesciene (2012), Hyperionice (2019).
Deranjat de afirmațiile lui H.-.R. Patapievici privitoare la Eminescu („ca poet național, Eminescu nu mai poate supraviețui, deoarece noi azi ieșim din zodia naționalului”, și ca atare „cadavrul din debara” trebuie aruncat la coșul de gunoi al istoriei), sau ale celor de la „Dilema”, nr. 265/27 feb.-5 mart. 1998 (Cezar Paul Bădescu, T.O. Bobe, Cristian Preda, Z. Ornea, Moses Rosen, I.B. Lefter, Mircea Cărtărescu, Radu Pavel Gheo etc.), Theodor Codreanu folosește benefic erudiția și spiritul polemic, devine imbatabil în combaterea „noii sperietori ideologice numită political correctness”, care, neacceptând dialogul, „sfârșesc triumfători prin a pune etichete”, în ultimele decenii Eminescu fiind „supus unui veritabil bombardament de către cei atinși de sminteala beției de cuvinte”; în zadar însă, căci „Eminescu este peste mode și timp”, concluzionează Th. Codreanu în Eminescu „incorect politic” (2014). Idei pertinente găsim și în alte cărți pe aceeași temă: Controverse eminesciene (2000), Eminesciene (2012), Basarabia eminesciană (2013, 2018), Fragmente despre Eminescu (2017), Hyperionice (2019), îndreptățind afirmația lui Mihai Cimpoi despre Th. Codreanu: „un hermeneut modern, dotat cu un instrumentar nou, pe potriva textului descifrat. Spiritul polemic se aprinde cu o forța nimicitoare când e vorba de apărarea adevărului și punerea Poetului în lumina adevărată a documentului și interpretării etice și valorii juste”.
Aprecieri similare au mai exprimat: Adrian Marino, E. Todoran, Ioana Em. Petrescu, Al. Piru, Solomon Marcus, Constantin Cubleșan, Val. Condurache, Al. Dobrescu, I. Filipciuc, acad. Petru Soltan, Cezar Ivănescu, Dan Mănucă, Nicolae Rusu, Gr. Vieru, Nicolae Dabija, Adrian Dinu Rachieru, Ion Rotaru, Viorel Dinescu, M. R. Iacoban, Marian Popa, Ion Beldeanu, Nicolae Mecu, Ana Bantoș etc.
Este, cred, inutil, să enumerăm premiile și distincțiile primite de Theodor Codreanu; ele sunt numeroase și sunt emanate de reviste, instituții sau organisme naționale și internaționale de prestigiu. Voi menţiona, totuşi, Premiul „Titu Maiorescu” pentru Istorie şi Critică Literară al Academiei Române, pentru cartea Ion Barbu şi spiritualitatea românească modernă. Ermetismul canonic (2011, acordat în 2013), dar şi două premii ale Uniunii Scriitorilor, Filiala Iaşi. Îi lipsește, în opinia noastră, doar un titlu academic, binemeritat pentru întreaga sa operă literară, numeroasă cu reale și pertinente contribuții întru apărarea neamului și al valorilor culturii autohtone, cu spirit critic și obiectiv, uneori chiar polemic când e cazul.
Tudor Nedelcea / UZPR