◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro28.03.2024

Adrian Păunescu şi Basarabia

I. Clopotul

Adrian Păunescu e clopotul care a trezit Basarabia.

Şi la cinci ani după ce Ceauşescu făcuse să amuţească această clopotniţă care fusese Cenaclul Flacăra, când începuse Mişcarea de Eliberare Naţională din Basarabia, ea mai cânta acele cântece care ne-au deşteptat:

Trăiască,

să trăiască

Moldova,

Ardealul

Şi Ţara Românească…

Sau:

Limba noastră e-o comoară

În adâncuri înfundată…,

poemul genial al preotului Alexe Mateevici de la Căinarii Basarabiei, care răsuna la şedinţele acestui Cenaclu ce devenise şi al nostru, ca un semnal că Ţara nu ne-a uitat.

De fapt, cel care nu ne uitase era Adrian Păunescu.

Părinţii lui, tineri învăţători, veniseră în Copăcenii de lângă Bălţi ca să-l nască, fiind refugiaţi dintr-un sat din Ardeal, după cedarea acestuia.

Basarabia a însemnat pentru poet mai mult decât o obsesie. Va scrie despre ea în permanenţă, ca despre o durere netămăduită:

Ce mare erai, prietenule mare,

Ce mic eram şi mă călcai pe picioare…”

(„Soarta”, 1968)

Cartea „Istoria unei secunde” va fi arsă în 1971 de cenzură, pentru o poezie despre raptul căzăcesc al Basarabiei şi Bucovinei:

Hoţii însă azi sunt mari,

au idei, au lăutari,

trec în sus şi-n jos prin lume,

ca zăcând, ca fără turme.”

A scris – în 1980! – despre graniţa fratricidă de pe Prut:

„… Maicile ne sunt surori

Măritate-n două părţi,

Şi noi doi trăim pe hărţi,

Vere, cum sa mă omori?..”

A plâns după ţara sfâşiată (în 1983, poemul „Istorie”) condamnând

Hotarele strâmbe făcute să doară

Cătuşe pun, iată, pe ţară şi ţară,

Când oare zăvorul putea-va să sară,

Răpus dintre noi pentru ultima oară…”

Care dintre criticii săi de azi a avut curajul lui de ieri?!

Iată însă că atunci când „zăvorul dintre noi” a sărit, Poetul a rămas şi în continuare un ostracizat.

În ianuarie 1990, când împreună cu Grigore Vieru, Mihai Cimpoi, Leonida Lari, Vasile Vasilache, Gheorghe Vodă, Vladimir Beşleagă, Maria Bieşu şi Ninela Caranfil i-am făcut o vizită în casa lui din Bucureşti şi ne-a citit o noapte întreagă din cartea sa de aproape o mie de poeme nepublicate, iar el se simţea netrebuincios revoluţiei române, pe care o apropiase cu Cenaclul Flacăra şi cu poemele sale, i-am propus să se mute la Chişinău, unde-i oferisem şi un loc de lucru la săptămânalul Literatura şi arta.

A acceptat entuziasmat oferta şi, chiar dacă ulterior n-a mai ajuns decât în trecere pe la Chişinău, propunerea noastră l-a încurajat, s-a ştiut atunci util nouă, trebuincios cauzei, necesar poeziei.

Dacă o făcea, cu siguranţă că odată cu el s-ar fi mutat la Chişinău, unde mai scriau Vieru şi alţi distinşi creatori, capitala Poeziei româneşti.

A fost după 1990 adevăratul ambasador al Basarabiei la Bucureşti.

Purtătorul nostru de cuvânt.

Şi de spadă.

Într-o perioadă când mai rămânem mai aproape de Siberia decât de Ţară, el s-a bătut şi s-a zbătut pentru Idealul Nostru, ca să ne ajute să-l realizăm.

Din păcate, surghiunul Basarabiei continuă.

Şi va continua cât cartea de poeme a lui Adrian Păunescu – ca şi cea a lui Mihai Eminescu sau cea a lui Grigore Vieru – nu va fi prezentă pe masa fiecărui politician român, de la Bucureşti şi de la Chişinău, care să o consulte înainte de a lua vreo decizie legată de destinul neamului nostru românesc.

Acum, când Poetul dă tăcute semne că ar prefera să se retragă în cărţile sale, e timpul să-i spunem cât de mult îl iubim, ca să audă şi dânsul şi să se poată bucura împreună cu poemele sale, cele în care şi-a răsădit sufletul, făcându-le să semene cu un lan de seminţe gata să deschidă flori în grădina veşniciei.

II. Îmbolnăvit de dor

Era o zi frumoasă, ca o icoană pe sticlă.

31august 1990… Adrian Păunescu şi Cenaclul Totuşi iubirea sunt invitaţii Sărbătorii Naţionale Limba Noastră cea Română.

Poetul e aşteptat de tot Chişinăul.

Piaţa Marii Adunări Naţionale devine neîncăpătoare. Înainte ca Adrian Păunescu să urce pe scenă, mulţimea cântă cântece care ne-au ajutat să ne ridicăm din genunchi şi să ne regăsim verticalitatea.

Doamne, ocroteşte-i pe români

pentru vechile hotare,

pentru România Mare…

„E cel mai dumnezeiesc spectacol la care am asistat vreodată”, avea să spună poetul după acel concert…

În zilele imediat următoare l-am însoţit la Orhei. Aducea cu un preot semănând pe dealurile de la Orheiul Vechi poezii.

Apoi am fost cu el la Copăceni, localitatea de lângă Bălţi în care i-a rămas copilăria desculţă.

Parcă se recunoştea în fiecare copil.

Se oprea în dreptul fiecăruia să întrebe, să răspundă, să le vorbească.

La Copăceni, în Casa de Cultură, s-a adunat aproape tot satul, ca să-l vadă şi să-l asculte pe Adrian Păunescu.

Cineva l-a legat cu un prosop, altcineva l-a îmbrăţişat de parcă îl cunoştea de când lumea.

O bătrânică care fusese eleva părinţilor săi avea să spună: „Ştiam că Adrian va deveni om mare, pentru că atunci când plângea, se auzea în tot satul”.

Mai mulţi oameni maturi şi-au amintit de părinţii poetului: „Domnul învăţător şi Doamna învăţătoare m-au învăţat să citesc şi să scriu, de la ei cunosc alfabetul latin…”

Elevii de la şcoala din localitate i-au spus poezii de-ale lui şi de-ale lor.

În această călătorie am văzut cum, de frumuseţea locurilor şi a oamenilor, i se umpleau ochii cu peisaje şi lacrimi.

Atunci, de mulţimea trăirilor, Poetul s-a îmbolnăvit: a prins să-l doară inexplicabil inima.

Câteva zile din acel septembrie 1990 a fost internat la Spitalul Clinic Republican din Chişinău.

I-am făcut câteva vizite.

În salon n-aveai loc de flori.

Medicii îi rugau pe admiratorii Poetului să-l cruţe, până se întremează.

În toate acele zile el a dictat poezii…

Soţia lui, Carmen, le caligrafia fidel pe nişte file care au ajuns la săptămânalul Literatura şi arta, fiind tipărite într-un tiraj de peste 260000 de exemplare (acesta era tirajul publicaţiei noastre la acea oră).

Nu le-am găsit incluse în niciun volum al lui Adrian Păunescu, nici chiar în monumentala sa Cartea Cărţilor de Poezie.

După aproape două decenii le republicăm, sperând să le regăsească şi Poetul, cu dorinţa să nu uite poemele care l-au marcat cel mai mult şi care l-au îmbolnăvit şi tratat de dor, atunci când îşi revăzuse, după o lungă despărţire, patria naşterii sale.

Nicolae DABIJA

 

10 iulie 2010

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *