default-logo

De la istoria clipei la tezaur cultural

Desigur, funcția primă a presei este aceea de a informa publicul cu ceea ce se petrece, într-un anumit interval de timp și pe un anume areal geografic. Ziaristul se gândește, înainte de toate, cum să prezinte, respectând regulile deontologice ale meseriei, un anumit eveniment, în așa fel încât el să fie înțeles corect de către cei la care ajunge informația și să aibă efectul scontat.
Dincolo de această semnificație este, însă, și aceea care a fost sesizată la un moment dat în cadrul UZPR, când a fost stabilit sloganul „Noi scriem istoria clipei”. Pentru că, vrem sau nu, în măsura în care arhivarea informației se petrece, „clipa” poate să devină un reper de istorie. După ce a fost inventat tiparul și au început să apară ziare, s-a trecut și la păstrarea acestora, alături de cărți, în colecții sistematizate, astfel încât și peste veacuri cercetătorii merg la aceste colecții, le răsfoiesc și caută anume informații sau găsesc unele de care nu au avut știință. Elementele de presă pot să fie astfel adăugate, ca surse pentru scrirea istoriei, altor categorii de izvoare.
Tot astfel se petrec lucrurile și de când a apărut presa audiovizuală, concomitent luând naștere și așa-numitele fonoteci sau filmoteci, unde înregistrările sonore sau imaginile se păstrează și pot deveni, ca și articolele din presa timpului, surse credibile pentru scrierea istoriei anumitor evenimente.
Un exemplu concret, prin care pot fi susținute afirmațiile de mai sus, este lansarea, la Calafat (apoi la Caracal și Craiova) a filmului „Trăirile Doamnei Marincu”, film pe care realizatorii l-au subintitulat cine-roman. Având o durată de o oră și 43 de minute, acesta reunește secvențe din emisiuni de televiziune la care scriitoarea Florența Marincu a participat după 1990 sau filmări realizate pentru imortalizarea anumitor evenimente la care a participat.
Florența Marincu (1925-2018), reprezentantă a unei familii emblematice pentru zona de sud a Olteniei, a debutat foarte de tânără, la vârsta de 12 ani, în 1937, în revista „Universul copiilor”, a lui Nicolae Batzaria, cu Legenda betelii. A mai publicat apoi, într-o viață extrem de dură în vremea războiului și a comunismului, sporadic, dar consacrarea sa a venit târziu, după vârsta de 70 de ani, când au apărut cărțile: Cioburi de istorie, Poiana Mare – Calafat (5 volume), Povești-Povești (carte pentru copii); Calafatul – un pion de șah pe harta relațiilor româno-elene, apoi romanul Cantacuzini și Brâncoveni (2 volume, 996 pagini).
Două lucruri ar fi de subliniat în mod deosebit, în legătură cu filmul recent lansat.
Primul este acela că partea cea mai mare a filmărilor au fost extrase din emisiuni de televiziune și că la realizarea lor au contribuit, sub coordonarea regizorului George Obrocea, mai mulți ziariști, membri ai filialei „Tudor Arghezi” din Craiova. Se află între ei Ionuț Adrian Pătularu, realizator al mai mai multor emisiuni cu Florența Marincu la Televiziunea „Oltenia TV”, operatorul de film Gigi Catană, precum și, în calitate de consultanți sau realizatori ai diferitelor evenimente, Dan Lupescu, Tudor Nedelcea sau Ion Jianu. Ideea de a realiza un film a venit pe măsura descoperirii semnificației prezenței doamna Florența Marincu și a familiei Marincu în istoria zonei Calafatului, dar și pe măsură ce a fost conștientizată valoarea secvențelor filmate la evenimente a căror amintire, fără realizarea filmului, s-ar fi pierdut în negura timpului.
Un al doilea aspect este acela că, realmente, protagonista filmului a constituit o parte semnificativă a istoriei locurilor, prin familia sa, dar și prin îndelungată activitate, pe multiple planuri, încununată fericit, la vârstă înaintată, prin afirmarea în arta cuvântului tipărit.
Filmul este în așa fel structurat și alcătuit încât latura documentară are deosebită pregnanță, dar autorii au reușit se să includă și suficiente elemente artistice pentru captarea atenției și o vizionare plăcută. Din aceste motive, caracterizarea sa drept cine-roman mi se pare potrivită. La lansările menționate filmul a fost bine primit de public, iar realizatorii merită felicitați pentru faptul că au reușit, printr-o muncă imensă, de sintetizare a peste 50 de ore de filmări, să transforme elemente jurnalistice legate de istoria clipei într-un adevărat tezaur cultural.

Mircea Pospai

Revista UZP nr. 26/2022

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*