Vie ca a lui nu avea nimeni. Era cocoțată pe un deal, unde începea cerul. Acolo trăia și el, în mijlocul podgoriei. Până cădea prima zăpadă, când se muta de pe deal în cer. Cu vie cu tot. Iar primăvara venea îndărăt, unde își vedea mai departe de viață, dar fără să îmbătrânească vreun pic.
Arăta la fel de pe vremea când erau bunicii mei copii. Tot așa îl pomeniseră și bunicii lor. Un om în floarea vârstei, asemenea părinților mei. Doar că ei se veștejeau văzând cu ochii, în vreme ce pe el nu-l atingea curgerea timpului deloc.
Oamenii puneau pe seama viei lucrul acesta. Mai bine zis, a vinului obținut din strugurii ei. A celui din care bea el, de fapt, pentru că făcea două feluri de vin, unul pentru oamenii din sat, ce urcau, duminică de duminică, dealul să-l cumpere, și altul din care nu dădea nimănui, nici măcar să guste.
Sătenii erau curioși să afle unde ținea ascuns vinul cu pricina. Ar fi dat oricât să poată sorbi și ei câteva picături din el. Atât cât să-și poată amâna cu câțiva ani bătrânețea. Nu mai mult!
Dar podgoreanul din vârful dealului păstra vinul secret doar pentru el.
Până într-o toamnă, când i-a chemat pe oamenii din vale și le-a spus: Uite, acolo e vinul de care mă tot întrebați mereu. Mergeți și beți pe săturate. Nu vă costă nimic. Și le-a arătat cu mâna de jur împrejur. În afară de o pădure scăldată în lumina blândă a înserării și de o turmă de oi ce cobora în liniște dealul și de cumpăna unei fântâni pe care tocmai pusese luceafărul pasul răsărind și de fumul albăstriu al depărtărilor și de niște păsări ce cădeau continuu din cer și de pe acoperișul unei clopotnițe ce se găsea de partea cealaltă a dealului, nu se vedea, în afară de toate acestea, nimic!
Sunt butoaiele mele cu trezvie!, a adăugat el. Cu vinul din ele îmi astâmpăr eu setea în fiecare zi. Gustați, să vedeți cum e!
Era spre sfârșitul toamnei. Dintr-odată, dealul a început să urce cu tot ce se găsea pe cuprinsul lui la cer. Mai puțin oamenii din sat, care plecaseră la timp.
Și n-a mai coborât niciodată de atunci. Podgoreanul luase nu doar via, ci și vinul din pivniță cu el. Butoaiele cu trezvie le lăsase, pline ochi, jos pe pământ.
Ștefan Mitroi