◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro28.03.2024

Trăinicia întru neam /Acad. Gheorghe Păun

Aveam în minte două titluri (deci două subiecte) pentru editorialul lunii septembrie, cel de deasupra, mai optimist şi mai preţios, epitetul de pe urmă venind dinspre termenul cel plin de miez, întru, preluat de la Constantin Noica, precum şi mai apropiatul de realitate „Suspinul din jurul graniţelor”, vădit mai trist şi mai conjunctural, dar şi mai urgent într-un anume sens. Situaţiile acoperite de cele două sintagme, chiar dacă la prima vedere diferite, sunt însă legate din plin, în adâncime aş zice, de aceea am ales un titlu, dar vor începe prin a-i da substanţă celui de-al doilea, care a şi declanşat de fapt intervenţia de faţă.

Un concurs de împrejurări, pe un fond mai general – căci am mai vorbit în revistă despre puterea, manifestată uneori sau, în mare parte, potenţială, a ceea ce numim, nu tocmai potrivit, diasporă românească (prefer mai exactul, chiar dacă mai puţin expresivul „exil economico-psihologic”, pentru a aminti motivele risipirii în lume a aproape cinci milioane de concetăţeni), despre românismul, ca să nu spun direct patriotismul, românilor plecaţi de-a lungul şi de-a latul lumii (a se reciti textul de luna trecută), despre dorul de ţară, de limbă, de familie (dacă aveţi îndoieli, reascultaţi-l pe Tudor Gheorghe dând glas Colindului celui fără de ţară, al lui Adrian Păunescu, şi imaginaţi-vă că vă aflaţi undeva unde nu este iarnă, sau nu este Crăciun, sau nu sunt colinde de Crăciun, colinde ca la noi – şi, vă asigur, mai peste tot este astfel). Dintre „împrejurări”, menţionez două care vor parcă să probeze încă odată că „nimic nu este întâmplător”, desenând o diagonală peste hartă, peste harta României grăniţuite, vorba inspirată a regretatului academician Alexandru Surdu, dinspre Serbia până în Bucovina de nord, din Voievodina la Cernăuţi: articolul seniorului Ion Andreiţă publicat chiar în numărul de faţă, referitor la capătul de sud-vest al diagonalei amintite, şi o Scrisoare deschisă către „Onorata Comisie DRP de evaluare a proiectelor pe anul 2021”, semnată de Ştefan Hostiuc, „membru al Uniunii Scriitorilor din România, fost redactor-şef al fostei reviste Mesager bucovinean cu public ţintă Comunitatea istorică românească din Ucraina”.

Scrisoarea circulă pe internet, merită căutată, pentru că semnalează, pe de o parte, situaţia mereu mai grea a românilor din partea Bucovinei rămase în Ucraina (a se vedea, în numărul din octombrie 2020 al revistei, printre altele, încercările prin care a trecut şi trece scriitorul cernăuţean Vasile Tărâţeanu, membru de onoare al Academiei Române), pe de alta, slaba implicare a României în ajutorarea românilor din afara ţării, cu precădere a celor din jurul graniţelor, unde lucrurile sunt mai grave. Românii din Serbia sunt numiţi vlahi, unii îşi zic ei înşişi astfel, uneori cu variante, prin Bulgaria situaţia este şi mai tranşantă, cei din Ucraina au tot mai puţine grădiniţe, şcoli şi publicaţii în limba română – despre încetarea sprijinirii revistei Mesager bucovinean de către Comisia DRP/MRP este vorba în scrisoarea dlui Ştefan Hostiuc. RP înseamnă, desigur, „românii de pretutindeni” (altă sintagmă ciudată, nu ştiu cum s-ar putea spune mai bine, dar asta chiar sună… „împrăştiat”), iar textul este subintitulat, literar-ironic, „Cuvânt de mulţumire în loc de contestaţie, prin care redactorul-şef al publicaţiei căzute în dizgraţia Domniilor Voastre a răspuns la primirea Marelui Premiu Bucovina al Societăţii Scriitorilor Bucovineni (Suceava) pentru activitatea desfăşurată în vederea promovării spiritualităţii bucovinene în paginile revistei Mesager bucovinean”. Să ne reamintim că este vorba de Cernăuţii atâtor nume sonore ale culturii române, de la Aron Pumnul la Paul Celan, cel de-al doilea dat şi în Scrisoare ca exemplu al vremilor, ce par duse de-acum, de toleranţă multiculturală în Bucovina.

Nu ştiu raţiunile pentru care MRP sistează sprijinul pentru revistă, chiar după ce redactorul ei şef fusese premiat, nu ştiu multe alte lucruri, dar am în minte câteva evidenţe. Alte ţări îşi promovează şi îşi ajută activ, pe alocuri chiar agresiv, uneori la propriu, conaţionalii din afara graniţelor. România nu numai că nu face asta, deşi este înconjurată de români (N. Iorga), deşi are cea mai numeroasă emigraţie din Europa, dar, de dragul Europei aşa-zis unite sau al altor interese conjuncturale, părelnice multe, cedează, semnează, acceptă, trece cu vederea, uită. Sigur, se adaugă şi moleşeala statului român, parazitat de politicianism, oengisme, comoditate, mediocritate. Mai am în minte şi scrierile altui mare român plecat în lumea de lumină, Nicolae Dabija, despre suferinţele românilor din Basarabia, pe vremuri, trimişi în Siberia sau chiar împuşcaţi pentru că vorbeau româneşte, puşi în ultimele decenii în faţa diversiunii-aberaţie cu „limba moldovenească” (şi Stalin era citat ca „mare lingvist”, nu-i aşa?).

Şi totuşi… Privind istoria mai de sus, privind poporul român mai în suflet, revin la optimismul enunţat în titlu. Citez o frază din cartea Naşterea Daciei de Florin Horvath (Ed. Caiete Silvane, Zalău, 2019; apropo: hrvat = croat, în limba croată, literele adăugate având motivări maghiarizante prea bine ştiute): „Dacii au fost singura seminţie europeană cu neclintită şi netulburată continuitate în cele trei dimensiuni ale fiinţei sale: în timp, în credinţă şi în spiritualitate” (pag. 158). Un lung şi profund eseu poate pleca de aici. De la Orfeu, Zalmoxis şi Legile Belagine la ortodoxie şi dreptul cutumiar, de la Biblie la Dacia edenică a lui Miron Scorobete, trecând prin Densuşianu, Vasile Lovinescu, Mircea Eliade, de la Cucuteni la ouăle încondeiate şi „râurii” de pe altiţele iilor muscelene, de la Mioriţa la Meşterul Manole şi la Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte, de la miturile primordiale la particula IO din numele voievozilor, de la basme, proverbe, colinde, tradiţii, căluşari la Eminescu şi alţi români-prototip, hiperboreeni de la înfăţişare la faptă. Şi multe, multe altele…

Un eseu care se scrie singur… Prin suferinţa dătătoare de tărie a românilor de pretutindeni, din jurul graniţelor în primul rând, de peste tot din lume, din ţară! Cu toţii, îndărătnicindu-se în a supravieţui întru neam, întru românism. Amintindu-şi de unde vin, ştiind că privesc Roma de sus, de la înălţimea Columnei-certificat-de-naştere şi a Arcului lui Constantin, crezând în tradiţia din munte (şi din inimă) şi perpetuând-o, strângând din dinţi, dar ştiind că „nu de supărare e loc, ci de puterea şi dorinţa de a face ceva pentru acest neam” (pag. 199 din aceeaşi Naştere a Daciei).

Subiect pentru un alt eseu: ce ne lipseşte, puterea sau dorinţa?… 

Şi, până când?…

 

Post scriptum: Îl rog pe cititor să mă creadă că aceste ultime rânduri sunt adăugate după punerea în pagină a editorialului şi a textului de mai sus al lui Eminescu, ales la rând, cronologic, din publicistica sa. Nu se putea potrivire mai bună – dar nu eu le-am potrivit! Căci, toate-s vechi şi nouă toate… Rămâne întrebarea: până când?…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *