default-logo

Orizontal/vertical – Acad. Gheorghe Păun

Am separat cele două cuvinte „ferm orientate” cu mai ambigua linie oblică pentru a complica puţin titlul, altfel, cum se va vedea imediat, el este de o simplitate împinsă spre limită. Am plecat de la o maximă a lui Napoleon – Bonaparte, desigur – citată pe prima pagină a numărului anterior al revistei: „Nu există decât două ţări, Orientul şi Occidentul; două popoare: orientali şi occidentali”. Dezarmant de reducţionistă afirmaţie, dar, ţinând seama cine-i este autorul, ar trebui să ne dea de gândit. Iar lumea, chiar şi cea de azi, la două secole distanţă, îl ilustrează şi îi cam dă dreptate. Provocarea imediată este de a eticheta, în cât mai puţine cuvinte, cele două „popoare”, de a le găsi, ca la analizele medicale, câte un marker care să le identifice, o trăsătură esenţială, simbolică eventual, dar specifică-sugestivă. Precizare importantă: nu să le caracterizeze, asta e sarcina medicului – aici, a „mundologului”, termen inventat, menit a acoperi toate specialităţile gen istorie, politologie, psiho-sociologie, filosofie, religie şi poate chiar ezoterism şi ce-o mai trebui adăugat pentru a descrie cât de cât relevant două entităţi de o asemenea magnitudine, Orientul şi Occidentul!

Şi aşa a apărut, ca propunere de răspuns, perechea din titlu…

Orizontalul bântuie Occidentul, Orientul promovează încă verticalul! (Verbele nu sunt deloc alese la întâmplare.)

De la această frază mult simplificatoare, dar nu mai mult decât cea a împăratului, poate începe o discuţie cât o carte, cât mai multe cărţi.

De la Renaştere încoace, Europa nivelează. Cu sabia, cu ghilotina, cu glonţul şi, peste/printre toate, cu vorba (cu „cerneala” – recitiţi-l pe Napoleon). Parcă un imens fier de călcat, talpa căruia fiind materializarea fierbinte a liniei orizontale, „netezeşte” societăţile, în felul cum arată şi în gândire. Transcendenţa a fost prima ţintă. Pozitivism, împingere în derizoriu, negare. Dumnezeu însuşi – cel creştin, cel musulman, nu contează, ideea e aceeaşi – a fost tranzacţionat, negat, caricaturizat, „ucis” chiar. S-a tras cu tunul în turle, au ars şi tot ard catedrale şi biserici. Iar în ceea ce priveşte cele de pe pământ, ţineţi-vă bine: „Omul nu va fi liber până când ultimul rege nu va fi spânzurat cu intestinele ultimului preot.” A spus-o delicatul Denis Diderot, iluministul, enciclopedistul, premergătorul Revoluţiei Franceze… Iar ultimul secol va rămâne de pomină – şi, din păcate, acest ultim secol, metaforic vorbind, încă nu s-a încheiat. Marxism, neo-marxism, corectitudine politică, revoluţie sexo-familială, cancel culture, societate deschisă (= vraişte), deconstructivisme, progresisme, inflaţie de isme, BLM şi alte iniţiale, oengism, entropie, anomie…

Asta nu înseamnă că nu există o ierarhie şi prin Occident, dar este una obscură-ocultă, nepromovată: miliardarii şi restul. Doar „restul” este nivelat…

În balanţă, respectul, ba chiar cultul pentru ierarhie din Asia mai mult sau mai puţin îndepărtată, mai dinspre sud sau mai dinspre nord. Confucius ca exponent şi învăţător („Un suveran ar trebui să fie un suveran, un demnitar un demnitar, un tată un tată, un fiu un fiu”), cástele indiene, islamismul, samuraii care se sinucideau la moartea shogunului, ţarii şi împăraţii. Aristocraţia, dar mai ales meritocraţia, competenţa, educaţia (care ne diferenţiază, chiar dacă suntem născuţi egali – acelaşi Confucius). Respectul pentru şef, de la nivel mic (la prima vedere, surprinzător de manifest pentru un occidental – am experienţe directe din Japonia şi China) până la nivel naţional. Respectul pentru familie, tradiţie, neam, rădăcini. Şi toate acestea, deopotrivă în viaţa zilnică şi în „propaganda oficială”, în doctrina promovată explicit şi în tradiţie-obişnuinţă. Din Persia până la Moscova, de-asta am pomenit de sud şi de nord. Nu discut originea, justificarea, efectele sau nuanţele – constat doar şi semnalez verticala, mereu prezentă, implicit sau la vedere, acceptată de multe ori ca atare, impusă alteori.

Demonstraţie încheiată – nu şi discuţia.

Ortogonale sunt cele două linii, „ortogonale” sunt şi cele două părţi ale lumii.

Iar, distincţia orizontal-vertical însoţeşte aproape în detaliu istoria ultimelor secole (din nou, despre verbe: „însoţeşte”, nu „explică”, pentru că în istorie, în geo-politică, nu invarianţii, „markerii” explică şi motivează evenimentele, ci interesele directe, cel mai adesea exprimabile în bani), inclusiv din zilele noastre şi chiar dintr-un viitor plauzibil (tot mai discutata tensiune-competiţie China-SUA, conflict mocnit, pentru că niciuna dintre părţi nu se simte pregătită, nu vrea să rişte, altfel, Doamne fereşte!, războiul din Ucraina, parte a aceleiaşi confruntări Occident-Orient, va ajunge să ne pară doar o repetiţie cu public…).

Ieşirea din impas? Poate, linia oblică! Defineasc-o cine se simte în stare (dar în niciun caz nu aş porni de la perversa orizontală…).

O alternativă, doar aparent simbolică, este re-ligarea: suprapunerea celor două, aşezarea orizontalei peste verticală, ceea ce ne-ar readuce în faţă CRUCEA, după Vintilă Horia (şi nu numai!), singura cale de mântuire a lumii… Până mai e ceva de mântuit…

Gheorghe Păun

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*