În lumea lor; esenţele-s potente,
păstrate în sticluţe ferecate,
precum secretu-n marile palate,
sau verbele-n format de chintesenţe.
Dar o esenţă n-are vreo valoare
şi nici vreun retardat să o păzească
de sfânta-înţelepciune românească
ce calcă orice regidă-n picioare.
Călcatul în picioare-i vorbă veche,
un fel de ancestrală datorie,
pe care orice muritor o ştie
şi, de aceea,-i floare la ureche.
Se calcă pe cuvintele din iarbă,
se calcă peste strugurii din vie,
se calcă peste omul care ştie
şi peste cel cu creierii în barbă.
Dar vremile se strică precum graba,
iar gândul n-are vreme de regrete
şi-n hărmălaia noilor secrete,
un virus atestat îşi face treaba.
Dansează pe cuvinte-întortocheate
reinjectează verbele cu hamuri,
ce pun cuvântul omenirii-n ramuri
şi oamenii-n esenţe virusate.
E multă vechitură-n noutate,
şi-an snop de simplitate-n complicare,
ce-ai semănat în alt format răsare,
ce-a răsărit nu-i noua calitate.
Dar a-început de-acum modernizarea:
esenţa omenirii-i virusarea.
Bucureşti, 15 aprilie 2020