default-logo

ŞOIMII CRUCIADEI LIBERTĂȚII / In memoriam Harnagea Gheorghe – cod „Haras”

Daniela şi Constantin Gumann

ASOCIAŢIA SCRIITORILOR ROMÂNI DIN AUSTRIA

Am ales să scriu această carte ca obligaţie morală şi reparatorie faţă de suferinţa la care a fost condamnat dragul meu bunic Harnagea Gheorghe, membru în conducerea organizaţiei anticomuniste „Şoimii din Cruciada Libertăţii”, Huşi, jud. Vaslui, care a fost arestat în anul 1957 pentru că s-a opus categoric, de pe poziţii democratice, unui regim criminal. Fiecare dispariţie a unui deţinut politic reprezintă pierderea unei voci care a militat pentru dreptate şi pentru adevăr. în România, partidul comunist a fost condus de semidocţi şi de oameni lipsiţi de cultură, de oameni care urau cultura.

A suferit, odată cu ei, şi familia rămasă acasă. Dictatura comunistă le-a zdrobit tinereţea, speranţa, libertatea şi demnitatea, ei confruntându-se cu suferinţe şi lipsuri, pentru că au refuzat să colaboreze cu un regim ilegitim şi criminal.

Eu am trăit în perioada comunistă şi am realizat că lipsurile materiale au fost cel mai mult resimţite la cei care scandau la revoluţia din 1989. Există lipsuri mai grave decât cea a săpunului sau a portocalelor. Lipsa compasiunii, a libertăţii de exprimare, a dreptului de a deveni ce îţi doreşti, la o viaţă respectabilă şi decentă.

Libertatea, aşa cum o înţelegem noi astăzi, nu este un bun dat, ci este un drept câştigat cu multă suferinţă, cu sacrificiul suprem al vieţii de către mulfi eroi, iar unul dintre aceştia a fost și bunicul meu, care a trecut prin închisorile şi lagărele comunismului. Acolo, adevăratul om îşi arată personalitatea, demnitatea şi curajul. Este imperios necesar ca adevărul istoric să fie reconstituit, analizat şi reintegrat în parcursul dezvoltării statului român. Generaţiilor de azi şi de mâine trebuie să li se spună, cu argumente şi dovezi, că regimul comunist a însemnat răul absolut, a fost un sistem crud care a banalizat suferinţa şi moartea, a îngrădit drepturile, libertăţile şi a călcat în picioare demnitatea umană. „România este totuşi ţara care a avut o închisoare pentru deţinuţii politici minori, unde au ajuns inclusiv elevi de 9 ani, şi o temniţă unde s-a pus la cale un fenomen de spălare a creierelor tinerilor fără corespondent în lume” (RAPORT SPECIAL PRIVIND RESPECTAREA DREPTURILOR PERSOANELOR PERSECUTATE DIN MOTIVE POLITICE DE CĂTRE DICTATURA INSTAURATĂ ÎN ROMÂNIA ÎN PERIOADA 6 MARTIE 1945-22 DECEMBRIE 1989, pag 17).

Vă mărturisesc faptul că în perioada de cercetare şi colectare a materialelor bibliografice necesare, îi povesteam fiicei mele despre grozăviile şi actele incalificabile la care erau supuşi cei care au luptat împotriva regimului comunist, iar reacţia ei a fost pe măsură, era revoltată că nu se predă în şcoli despre aceste atrocităţi şi timpuri odioase. Din păcate, timpul ne răpeşte martorii, iar odată cu plecarea lor, memoria comună tinde să se estompeze. Am observat în ultima vreme, în actualul context, marcat de tensiuni socio-politice, o lipsă de implicare din partea autorităţilor în ceea ce priveşte omagierea eroilor şi a victimelor comunismului, precum şi tragerea la răspundere a celor vinovaţi. Responsabilii guvernamentali dau dovadă de o cunoaştere precară a istoriei noastre recente, iar acest lucru se reflectă în lipsa de strategii şi iniţiative care să combată uitarea şi să onoreze victimele totalitarismului. De asemenea, instituţiile care au obligaţia de a contribui la recuperarea memoriei victimelor comunismului, precum şi de a scoate de sub anonimat călăii dau dovadă de totală pasivitate. Găsesc aceste neajunsuri foarte dăunătoare pentru societatea noastră. Lipsa de implicare concretă din partea autorităţilor şi eşecul unor instituţii abilitate de stat să identifice criminalii şi să îi sancţioneze alimentează distorsionarea trecutului şi banalizarea crimelor comise pe criterii politice.

Pentru această jertfă incomensurabilă, pe care sper că toţi românii o apreciază la justa sa valoare, am rămas profund impresionată şi recunoscătoare tuturor celor ce au avut curajul şi puterea să înfrunte şi să reziste în faţa nedreptăţii. Pentru mine, deţinuţii politici reprezintă cele mai înalte repere ale demnităţii, curajului şi ataşamentului faţă de ţară.

Renaşterea speranţei şi a spiritului civic în România postcomunistă şi-a avut deseori rădăcina în sacrificiul deţinuţilor politici. Privind către jertfa lor, generaţiile de astăzi ar trebui să înţeleagă că nimic nu este mai de preţ decât libertatea şi democraţia.

In cazul Securităţii, a fost vorba de o instituţie criminală şi teroristă, de la început şi până la sfârşit. Securitatea a fost subordonată conducerii centrale şi teritoriale (regionale/judeţene) a partidului comunist (PMR/ PCR). în consecinţă, acestea au reprezentat structuri cu scopuri represiv-criminale, acţionând, de regulă, prin intermediul Securităţii. Comunismul a căzut doar oficial la 22 decembrie 1989. Neoficial, structuri, dar mai ales metode şi mentalităţi comuniste au continuat să existe sub diferite forme, unele extrem de grave, pe care avem datoria să le prezentăm tocmai pentru că ele reprezintă forme de manifestare ale vechiului regim, transfigurat, însă nu transformat fundamental.

Demnitatea unei naţiuni nu este dată nici de Preşedinte, nici de Guvern, nici de Parlament. Ea este suma demnităţilor fiecărui individ şi a respectului de sine pe care fiecare trebuie să şi-l construiască, înainte de a spera să obţină respectul celorlalţi.

Daniela Gumann

Despre autor

Lasă un răspuns

*