default-logo

Apocalipsa după… noi

Dylan, Pittiș, ne consolau cândva, în anii aceia frumoși și nebuni, spunându-ne că „Sfârșitul nu-i aici”. Mă tem că nu-i așa. S-au înșelat sau ceva s-a schimbat. Nu vreau să fiu eu acelea care aduce veștile proaste, de fapt, asta nici nu mai e o știre: sfârșitul e evident, e aproape. În ciuda tuturor avertismentelor, mergem spre inevitabil, precum o turmă către abator. Cei care pot, cei care ar trebui să facă ceva, nu fac nimic, sunt prizonierii banilor și ai marilor interese. Celor mulți nu pare să le pese, vor fi victimele propriei lor ignoranțe. Pentru ca lumea să se ducă de râpă, e destul ca aceia care știu să nu facă nimic.
Evidențele sfârșitului sunt peste tot: furtuni, secetă, încălzire globală, război fără de sfârșit, poluare, suprapopulare, consumism, lacuri și specii dispărute iremediabil, moarte… Totul se năruiește. Nu mai sunt râuri fără PET-uri. Nu mai sunt păduri ca altădată. Nici viață sălbatică aproape că nu mai e și, câtă a rămas, e doar țintă vie pentru vânători, pentru aceia care plătesc ca să ucidă. Și mai toți se fac că nu văd. Întoarcem capul, pentru că schimbarea radicală a modului nostru de viață ar presupune un prea mare deranj. Da, ar fi nevoie de o schimbare, de o uriașă schimbare. Dar, sunt convins, că nu știm, nu vrem și, mai ales, nu ne interesează.
Ca întotdeauna, lucrurile sunt foarte simple. Viitorul arată cum nu se poate mai prost. De regulă, oamenii privesc, spre mâine, cu optimism. Cred că e pentru prima dată în istorie când, pe timp de relativă pace și la nivel global, omenirea are toate motivele să scruteze orizontul cu teamă. Noile tehnologii, cele verzi, nu sunt puse la lucru atât de repede cum ar avea nevoie planeta. Sigur, încă nici nu au ajuns la acel nivel apt să asigura supraviețuirea pe Terra. De ce? Pentru că, în voia marilor companii, am tot amânat. Și, da, acum, pare că e deja prea târziu.
Un fost coleg, care a studiat la Oxford, povestea că unul din reputații lui profesori spunea adesea că cea mai importantă trăsătură de caracter a speciei umane e lăcomia. „Calitatea” asta ne-a dus înainte, ca specie, ne-a pus în fruntea lanțului trofic, dar, mă tem, această caracteristică ne va aduce și pieirea. Lumea e un paradox. „Unde este acel destul?”, „Asta e întrebarea” la care nu vrem să-i dăm răspuns. Economia bazată pe consum este, pur și simplu, sinonimă cu dispariția vieții pe Pământ.
Îmi trece deseori prin cap dacă liderii G9, ai grupului Bilderberg, șefii de state și de guverne, generalii marilor armate, patronii marilor companii… au și ei copii sau nepoți, dacă se gândesc vreodată la viitorul lor? Evadarea e o utopie, o iluzie. Suntem „condamnați” să trăim sau să murim, împreună, pe aceeași planetă. Și, atunci, cum să fii atât de inconștient, atât de egoist?
În 2021, doar SUA au declarat, oficial, dispărute 23 de specii vii. Ne putem imagina câtă viață, câte vieți, cât viitor, al lor și al nostru, s-a pierdut, cât se pierde în fiecare zi? Nu cred. Ce ni se întâmplă, ceea ce ne facem cu mâinile noastre, e dincolo de limitele imaginarului nostru posibil. E apocaliptic.
Toate cele care susțin viața sunt mult mai puține – sunt deja ani de când „împrumutăm” resurse din viitor – pentru că noi, oamenii, suntem tot mai mulți, tot mai pretențioși, tot mai orgolioși și tot mai nepăsători. Nici nu știm că noi suntem cea mai mare amenințare a noastră. Știrea despre o româncă, ucisă de un rechin, face înconjurul țării, dar informațiile despre dispariția unor întregi populații de animale nu impresionează pe nimeni.
Viața e simplă, moartea e simplă și ea. Planetei nu-i pasă dacă vom dispărea. Totuși, suntem singura specia conștientă, singura care exploatează resursele Pământului. Nu ar trebui să ne purtăm ca niște bezmetici. Avem responsabilități. Întrebare e cine și le asumă. Poate el, poate ei… niciodată noi.
Nu-mi fac iluzii. Aceste rânduri nu vor schimba nimic, n-au cum să fie ele schimbarea de care noi și Planeta noastră avem atâta nevoie. Mă gândesc chiar că, scriindu-le, am consumat mai mult curent electric decât merită. Vă spun doar. Chiar dacă știu că nu-i decât un strigăt în deșert. Depun mărturie ca, în ceasul din urmă, să nu puteți spune că nu ați știut, că nu vi s-a spus… Asta-i tot și „După noi, potopul”.

Florin Budea
(Revista UZP nr. 27/2022)

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*