default-logo

Hunedoreștii: o familie europeană cu origini românești de la sud și nord de Carpați

În plan istoriografic, o carte publicată recent de istoricul acad. Ioan Aurel Pop și intitulată sugestiv „Hunedoreștii – o familie europeană” (Ed. Școala Ardeleană) aduce o contribuție substanțială la evidențierea rolului și misiunea nobilimii române din Ardealul medieval. Studiul conceput este amplu și complex, scris cu acribie documentară și o dragoste față de adevărul istoric, în mainera marilor înaintași Nicolae Iorga sau Gheorghe Brătianu. Cartea continuă, pe un palier evolutiv și exhaustiv, contribuții mai recente la istoria originii nobililor români din Țara Hațegului și Hunedoara, ale lui Radu Popa, Adrian Rusu și Ioan Drăgan. De fapt, cartea istoricului Ioan Aurel Pop închide perfect și cu acuratețe cercul cercetărilor despre originile Hunedoreștilor, o familie nobiliară românească cu reverberații europene și cu o influență majoră în istoria regatului medieval ungar. Cartea este construită pe trei piloni istoriografici fundamentali. Originea Hunedoreștilor, implicațiile europene ale cruciadei târzii conduse de Iancu de Hunedoara și românitatea, în sens medieval, a lui Matei Corvin, Regele Ungariei. În jurul acestor trei trăsături esențiale coerente ale istoriei nobilimii românești din Ardealul, controlat de regii Ungariei este construită o textură arhivistică și istorică de real interes, care face lumină în complicatul areal de congregații sau „universități” din spațiul intra-carpatic.

Autorul rescrie cu percuție documentară istoria Țării Hațegului, un spațiu (terra) specific românesc, care are o continuitate românească, de la formarea poporului român până în plină dominație regală maghiară medievală. Nobilimea românească, cnezială sau voievodală, din Țara Hațegului nu a fost singulară, ci făcea parte din marele cnezat sau ducat al lui Litovoi, amintit de Cronica Ioaniților din 1247 și emisă de Regele Bela al IV -lea al Ungariei. „Țara Litua”, condusă de Litovoi, era întinsă pe râul Jiu, atât în Oltenia de azi, cât și în părțile Hațegului și Hunedoarei. La 1247 exista un singur ducat românesc unit și nu despărțit de Munții Carpați prelungit pe râul Jiu. Originile nobiliare ale românilor din Hațeg și Hunedoara pot fi „oltenești”, pentru că exista o singură țară „a lui Litovoi”. Prin Diploma din 1247, regele maghiar încearcă să spargă unitatea dintre teritoriile românești din sudul Carpaților și cele din nordul munților printr-o măsură fiscală. Veniturile românilor din „Oltenia” erau dijmuite către cavalerii Ioaniți, iar nobilii români din Hațeg trebuiau să plătească impozit către tezaurul regal. A fost prima încercare de a rupe „Oltenia”, adică „Țara Litua”, între Ioaniți și regatul maghiar. Nu întâmplător asistăm la răscoala nobililor români „olteni și hațegani” conduși de urmașul lui Litovoi, un cneaz sau voievod român cu același nume (poate nepot). Avem un document din 1285 al regelui ungar Ladislau al IV-lea Cumanul, care descrie lupta regatului ungar împotriva lui Litovoi, care este ucis în luptă și fratele său Bărbat, căzut prizonier, care a fost răscumpărat cu bani mulți de nobilimea românească din Hațeg. Bărbat este un toponim frecvent în Hațeg și Oltenia. Regele maghiar încearcă să spargă unitatea românească dintre „Oltenia” și Hațeg, prin desființarea Țării Hațegului și transformarea Hunedoarei în district. Iancu de Hunedoara era nepotul lui Șerb (Șerban) și fiul lui Voicu, care în tinerețe a fost numit de cronicile ungare ca Ioan Românul. Deci Iancu de Hunedoara are rădăcini și origini nobiliare, atât nord carpatice, cât și sud-carpatice, „oltenești”, deoarece nobilimea hațegană făcea parte din aceeași țară de pe Jiu „Țara Litua”, pe care regii Ungariei au sfârtecat-o fiscal în două, ca suzerani. Originile familiei Hunedoreștilor au și rădăcini nobiliare „oltenești” sud-carpatice din Țara lui Litovoi.

Al doilea pilon istoriografic pe care se fundamentează cartea se referă la perpetuarea puternicii nobilimi românești din Hațeg și Hunedoara în secolul XV, în plină cristalizare a celor trei „universități” recepte: ungurii, sașii și secuii, iar românii „schismatici” erau tot mai puțin „tolerați” și excluși din sistemul politic de conducere a Transilvaniei. De ce în Țara Hațeg și Hunedoara se perpetuează o puternică nobilime cneziale românească care ajunge prin Iancu de Hunedoara și Matei Corvin la vârful puterii în Transilvania și apoi a regatului medieval maghiar? În primul rând, nobilimea românească din Hațeg era un furnizor și izvor de buni ostași și cavaleri în lupta împotriva expansiunii otomane. Regii maghiari și-au dat seama de calitățile războinice ale nobilimii române (bellatores) din Hațeg și Hunedoara, utilă luptei antiotomane, așa că le confirmă privilegiile, fapt mult mai puțin perpetuat în documente pentru românii din Maramureș sau alte regiuni ale Transilvaniei. Hațegul, încă era un teritoriu cercetat de domnii Țării Românești și frații boieri români din Oltenia. Însăși Mănăstirea Prislop este o ctitorie a domnilor munteni în Transilvania. Vechile legături de sânge dintre „olteni” și frații lor de peste munți nu au putut fi eradicate, fiind frați de sânge, limbă și credință ortodoxă. Pe de altă parte, regii Ungariei, în urma Conciliului de la Florența din 1439, care instituia „uniația” dintre catolici și ortodocșii bizantini cu ajutorul Bizanțului, au demarat un proces de protejare și emancipare permisiv al nobililor români „uniți” în structurile statului și în armata regatului maghiar.

Pe acest culoar politic și militar se poate înțelege ascensiunea fulminantă a lui Iancu de Hunedoara în fruntea Transilvaniei, ca voievod și căpitan general al Ungariei. În contextul cruciadei târzii antiotomane, Iancu de Hunedoara devine un simbol al renașterii europene și un apărător al creștinătății. Diplomații și cronicarii epocii nu au ascuns originea „umilă” românească, adică „valahă” a lui Iancu de Hunedoara. Diplomații și cronicarii italieni au considerat originea „valahă” a lui Iancu de Hunedoara nobilă, fiind urmaș al romanilor care au cucerit Dacia. Umaniștii epocii i-au descoperit lui Iancu de Hundeoara și fiului Matei Corvin origini nobiliare imperiale romane. Deci a fi „valah” în epocă nu era doar umilitor, cum încercau polonezii să insinueze și opozanții nobili maghiari, ci avea și conotații umaniste, de urmași ai marilor familii imperiale de la Roma. Iancu și Matei au intrat cu aceste prenume în istoria românilor. Istoricul Ioan Aurel Pop explică pertinent și logic de ce românii i-au numit Iancu și Matei pe cei mai importanți Hunedorești. Sfântul Matia, de la care provine prenumele marelui rege, nu era în calendarul românilor „schismatici” și de aceea românii i-au românizat prenumele în „Mateiaș”, apoi în Matei. De altfel și cronicarii italieni îi spuneau Matei. Românii preferau să-i spună Iancu lui Ioan de Hunedoara, un fel de empatie diminutivă, și așa a și rămas în memoria colectivă și istoriografia românească. Victoria lui Iancu de Hunedoara la Belgrad, în 1456, împotriva lui Mahomed al II-lea a fost o victorie crucială, care a întârziat cucerirea Ungariei de către turci cu aproape 80 de ani și a salvat Europa de islam. Eroismul lui Iancu era pus de cronicarii epocii pe originea sa „valahă”, adică urmași ai vitejilor nobili romani. Deci continuitatea intra-carpatică a românilor nu era o enigmă pentru umaniștii și cronicarii epocii. Legenda Corbului, care a adus numele de Corvin este o legendă renascentistă. Iancu s-a numit de Hunedoara sau „Românul”, denumirea Corvin este pusă de istorici târziu.

Al treilea palier istoriografic al cărții lui Ioan Aurel Pop este domnia regelui Matei Corvin (rege 1458 – 1490), născut de Sfântul Matia, la Cluj, pe 23 februarie 1443. Fiul lui Iancu de Hunedoara nu și-a ascuns originea românească din nobilii hațegani cu origini sud-carpatice. Opoziția nobiliară maghiară îi subliniau originile „umile” din valahii ardeleni care erau „schismatici” și tolerați în sistemul politic transilvan. La fel și regii polonezi îi trimiteau scrisori ofensatoare că este un „regișor valah” (valachorum regulus) cu origini umile (origine humile de progenie de Valachia), dar istoricii italieni ca Antonio Bonfino îl considerau prin originea valahă un nobil și demn urmaș al nobililor imperiali romani. Era o chesitune de perspectivă. Regele Matei Corvin a avut relații bune cu Moldova, în ciuda unei incursiuni războinice în țara lui Ștefan cel Mare, la 1467, unde este atacat, în noaptea de 15 decembrie, în târgul Baia, și pierde lupta, însuși regele fiind rănit și riscând să moară în oraș. Regele Matei Corvin, în ciuda opoziției nobililor maghiari, acordă drepturi și privilegii sau recunoaște statutul nobililor români din Transilvania în limitele sitemului politic al epocii. Deși pare că originea etnică nu prea conta în evul mediu târziu, totuși a face parte dintr-o „națio” privilegiată era un atuu politic și economic. Regele Matei Corvin nu s-a rușinat de originea sa românească, cu origini din Hațeg, adică din „Țara lui Litua”, care se întindea în Oltenia de azi. E interesant cum cronicile ungare sau polone numeau Moldova lui Șetan cel Mare ca „Walachia”, la fel ca numele Țara Românească, deci era o conștiință în epocă faptul că Țările Române aveau o limbă, credință și origini comune. Regele Matei Corvin a primit la Buda o solie de moldoveni ai lui Ștefan cel Mare, iar marele rege de pe tronul Ungariei refuză translatorul spunând că le înțelege limba. Nicolae Iorga spunea că refuzul lui Matei Corvin pentru translator ar fi însemnat că acesta dorea să arate nobilimii maghiare că prin latină înțelege limba „valachilor” moldoveni, care se trăgeau de „la Râm”. În realitate, cred mai degrabă că Matei Corvin, ca fiul lui Iancu de Hundoarea, nobil român, pe linie paternă, ceea ce conta ca ascendență în epocă, știa limba română vorbită de moldoveni, munteni și românii tolerați din propriul regat. Regele Matei Corvin vorbea limba „valahilor”, a poporului din care făcea parte și locuia pe cuprinsul a trei țări despărțite de istoria medievală. Solul venețian Sebastiano Baduario îi considera, ca trimis al dogelui la Buda, pe „valahi” de „neamul serenisimului rege” Matia.

Ionuț Țene / UZPR

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*