Epidemia de tifos exantematic din România, perioada 1916-1918, a fost cea mai mare epidemie din istoria României. Au murit peste 300000 de persoane, mai ales în Moldova.
Tifosul, boala mizeriei
Tifosul exantematic este o boală a mizeriei. Epidemia a izbucnit în Moldova unde au fost nevoiți să se retragă armata română, 500000 de soldați, și peste 1,5 milioane de civili. În aceste condiții, în spații insalubre, în condiții de lipsă a apei potabile și a hranei, s-a declanșat cea mai mare epidemie din istoria României.
Boala a lovit nu numai oamenii de rând, ci și familia regală a României. În anul 1916, fiul cel mic al regelui Ferdinand, Mircea, avea trei ani. Conform jurnalului reginei Maria, primele simptome ale bolii au apărut în octombrie 1916.
Regina nota în jurnalul său. Pare să fie inconștient, ochii îi sunt ca de mort. Are o continuă mișcare a maxilarului, clănțăne și scrâșnește din dinți. Se duce…, sunt sigură că se duce. Micul prinț a murit la orele 9 seara, în brațele mamei sale, regina.
Tifosul și Carol al II-lea
Boala l-a cuprins pe micuț în 15 octombrie, atunci când Carol al II-lea, fratele său, împlinea 23 de ani. Boala, cu febră mare, s-a agravat în câteva zile. În 29 octombrie, regina aniversa 41 de ani. Atunci a înțeles că fiul său, Mircea, nu mai are șanse să trăiască. Ceremonia funerară a avut loc la Cotroceni, unde a fost și înhumat.
Ileana, sora sa mai mare cu patru ani, a fost sufletul pereche al micului prinț. Peste ani, principesa Ileana scria în volumul său memorialistic. Mult timp, după ce el a trecut în neființă, vocea lui îmi răsuna în urechi, chemându-mi numele. Mai târziu, mi-a fost greu să lucrez cu copiii în spitale, pentru că plânsetul său revenea în memoria mea.
În anul 1941, după cutremurul din 1940 care a afectat grav Cotroceniul, prințesa Ileana decide ca trupul micuțului să fie deshumat și mutat la Castelul Bran, într-o criptă special amenajată.
Pe piatra de mormânt stă scris, Mircea, mort în 20 octombrie 1916, în timp de război, când soldații României își sacrificau viețile pentru un vis care dăinuie de secole.
În jurnalul său, regina Maria scria. L-au dus din casă, bătrânul grădinar german care l-a iubit atât de mult, transformase drumul pe care urma să-l urmeze sicriul într-o străduță cu flori.
Când am ieșit din casă, grădina parcă înflorise din nou. Nu m-am dus cu el. M-am așezat în pat, cu fața la perete și am plâns. Acum trebuie să țin piept vieții fără el. Trebuie să învăț să trăiesc cu un membru tăiat.
Mult mai târziu, principesa Ileana, care a ales să se călugărească, scria. Aveam 7 ani, atunci când Mircea era bolnav de febră tifoidă. Deasupra patului său am zărit o făptură cerească.
Era înalt și extrem de frumos. Avea aripi mari, albe și în mâna dreaptă ținea o lumânare. Zâmbetul lui era îngeresc. Eram atât de aproape de el că l-aș fi putut să-l ating. Momentul a marcat-o atât de mult, încât a fost numită Prințesa îngerilor.