CUVÂNT ÎNAINTE
Când cunoscutul ziarist Corneliu Vlad („om de presă”, cum se autodefineşte el cu modestie) a luat hotărârea de a strânge într-un volum acele articole pe care le-a publicat în presa vremii dedicate Revoluţiei Române din Decembrie 1989 şi altor evenimente ce au avut loc în societatea românească şi în lume în perioada imediat următoare (1990-1991), a făcut un gest ce dovedeşte temeritate şi onestitate – temeritate, dacă luăm în considerare pasiunile dezlănţuite în viaţa publică (şi nu numai!) odată cu victoria revoluţiei, pasiuni care aveau drept protagonişti o parte însemnată a societăţii româneşti. Am în vedere acei oameni muncitori, liniştiţi şi ascultători, foşti „constructori ai socialismului” până atunci, şi cărora revoluţia le-a redat brusc demnitatea, făcându-i pe unii dintre ei (puţini!) să se ruşineze de faptul că până atunci tăcuseră resemnaţi (nu spune românul Emil Cioran că românii sunt cel mai resemnat popor din lume?), pe alţii să redescopere subit setea de luptă împotriva odiosului regim şi a dictatorului Nicolae Ceauşescu, care tocmai îşi dăduse duhul, şi nu puţini au fost cei care au căutat să profite de haosul acelor zile şi să tragă ceva foloase; ori aceste pasiuni, concretizate între timp la unii dintre ei în interese, nu au dispărut cu totul sub cenuşa anilor scurşi de atunci, speranţele multora s-au dovedit neîntemeiate, decepţiile sunt mari, iar numărul celor care se cred nedreptăţiţi (şi muţi dintre ei chiar sunt!) a crescut permanent. În aceste condiţii, opiniile ziaristului, exprimate în chiar toiul luptei, sentimentele izvorâte din entuziasmul acelor zile cărora le-a dat o formă atât de frumoasă Corneliu Vlad de la vechea „Românie Liberă” – devenită chiar din 22 decembrie 1989 noua „Românie Liberă”-, modul în care el a receptat întâmplările ce se derulau în faţa lui atât în ţară, cât şi în plan internaţional, perfecţionarea lui faţă de confruntările politice din anii 1990-1991. Judecăţile exprimate de el asupra unor evenimente, hotărâri, persoane, partide etc. pot trezi încă şi astăzi resentimente, chiar dacă între timp aceste aprecieri puteau fi – şi chiar au fost – formulate, nuanţate de către ziarist.
Şi ajungem astfel la onestitatea ziaristului Corneliu Vlad, pe care am evocat-o, el publicând articolele din acea perioadă fără retuşuri, aşa cum le-a gândit atunci, aşa cum le-a simţit în clipele acelea de entuziasm în care le-a scris; aceeaşi onestitate pe care o dovedeşte şi atunci când vorbeşte de deziluziile simţite de el şi de români, că intrarea în normalitate a durat prea mult (oare s-a încheiat?), că accesul în lumea liberă de care fusesem atâtea decenii despărţiţi a fost ani de zile blocat pentru ţara noastră. Onestitate arătată şi atunci când mărturiseşte că a sperat într-un „plan Marshall” al Occidentului pentru Europa de Est, iar ceea ce a urmat a fost departe de semnificaţia şi rolul „planului Marshall” pentru Europa distrusă de război. Enumerarea putea continua…
Cartea aceasta este un gest de onestitate şi atunci când Corneliu Vlad vorbeşte de revoluţia română, de „acele zile glorioase, cum rar se întâlnesc în viaţa unui popor”, când România s-a aflat „cu adevărat în centrul atenţiei mondiale”. Pentru Corneliu Vlad, Revoluţia Română a fost „cea mai pură din istoria de până acum a lumii”, „cea mai curată, mai fragedă, mai nevinovată, mai îndreptăţită”. Aş încheia aceste gânduri ale ziaristului Corneliu Vlad despre Revoluţia Română cu un fragment dintr-un articol publicat de el în ultima zi a anului 1989. „Revoluţia română nu a fost în nici un fel pregătită – afirmă Corneliu Vlad. Sau, mai nuanţat spus, a fost meticulos pregătită. Şi chiar de ceauşeşti (fiul meu, în vârstă de 15 ani, este cel ce m-a însemnat să le scriu numele cu literă mică). Revoluţia – spunea un ziarist străin oarecare, prezent în aceste zile la Bucureşti, în România – încolţea, germina, în fiecare din noi. Noi toţi, în România pregăteam Revoluţia. Revoluţia lucra, ne lucra, de fapt, în subconştient. Până când s-a produs. Şi ea nu a fost o lovitură de palat. Nu a fost nici un complot organizat cu complicitatea sau sprijinul unor puteri străine. A fost o revoluţie care nu a avut nevoie de nimic, dar de absolut nimic din partea altcuiva. Nici măcar de un militar străin, nici măcar de un cartuş pe care să scrie ceva într-o altă limbă. Nu e de prisos să spunem că marile puteri şi în general statele care au un cuvânt de spus în dialogul internaţional au deschis o mare dezbatere teoretică atunci când revoluţia română se afla într-un moment de cumpănă. Pentru că, ştim cu toţii, a existat şi un asemenea moment. Şi marile puteri s-au tot gândit atunci cum ar putea fi salvată democraţia născândă din România, de ce ar avea nevoie România nouă. Discuţii, ca de obicei, interminabile pe această temă. Să intervenim în favoarea forţelor binelui, ale luminii, în România, să nu intervenim? Până la urmă, revoluţia română a tranşat totul. Câştigând. Astăzi România este cu adevărat liberă. Şi, ca să ajungă aici, ea n-a avut nevoie nici de muniţii şi arme străine, nici de consilieri şi experţi străini (bunăoară în lupta antiteroristă), nici de nimic. Românii au făcut revoluţie şi atât. Să-l ferească cel de sus pe istoricul prezentului şi viitorului care s-ar încumeta să spună că revoluţia română n-a fost decât un fenomen de mimetism la ce s-a întâmplat în alte ţări din Europa răsăriteană în aceste luni furtunoase ale anului 1989. Nu, noi n-am imitat pe nimeni, noi n-am maimuţărit pe nimeni. Noi am plătit cu sânge tânăr într-o revoluţie care a fost a noastră şi numai a noastră. Ion Iliescu le-a spus-o cât se poate de clar mai marilor lumii. Noi, ca ziarişti, putem s-o spunem şi mai de-a dreptul, pentru că nu suntem supuşi rigorilor diplomaticeşti. Domnilor şi tovarăşilor, revoluţia am făcut-o noi, neapelând la nimeni din afară. Decât la neintervenţia dumneavoastră. Vom fi prieteni, dacă vreţi, prieteni foarte buni, aveţi cu ce să ajutaţi la propăşirea României, dar lăsaţi-ne, pentru Dumnezeu, să ducem la bun sfârşit ceea ce am început, noi şi doar noi. Revoluţia română. Să-şi bată capul istoricii viitorului, să explice revoluţia miraculoasă a noastră. Noi, deocamdată, n-avem decât s-o ducem mai departe, pe drumul ei”.
Corneliu Vlad este un cronicar fidel al evenimentelor care au avut loc în România în anii 1989, 1990 şi 1991, al luptelor politice mutate din băncile Parlamentului în stradă şi în pieţe, el vorbeşte de „evenimentele cumplite şi absurde din Piaţa Universităţii”, de mineriade, atrage atenţia asupra unor manifestări revizioniste la Budapesta, vorbeşte despre privatizare, despre vizita regelui Mihai în România, se entuziasmează la proclamarea independenţei Basarabiei şi critică „condamnabila pasivitate” a guvernului român etc., dar atenţia principală a ziaristului „externist” se îndreaptă şi asupra analizei situaţiei internaţionale, a evenimentelor mai importante ce au influenţat evoluţiile pe plan mondial: criza din Orientul Mijlociu, dispariţia Tratatului de la Varşovia a şi a CAER-ului, destrămarea Iugoslaviei, dezmembrarea Uniunii Sovietice etc. Însă, partea leului din comentariile lui Corneliu Vlad este rezervată prezenţei României în plan internaţional. El observă cu surprindere şi durere izolarea internaţională în care s-a aflat România, inclusiv în raporturile cu fostele ţări socialiste din Europa răsăriteană, curând după victoria Revoluţiei şi în special după fenomenul Piaţa Universităţii şi prima mineriadă. (Era vorba oare de nedelimitarea încă a sferelor de influenţă? Sau este vorba de tradiţia românească nefastă de a însoţi lupta politică internă cu pâra la Ţarigrad? Oare cât a contribuit lupta politică din ţară şi mineriadele la crearea unei astfel de situaţii?) Indiferent de cauzele care au dus la această situaţie, în atmosfera internaţională profund nefavorabilă României existente atunci, în toamna anului 1990 s-a produs participarea preşedintelui Ion Iliescu la cea de-a 45-a sesiune a Adunării Generale a ONU şi la conferinţa mondială la nivel înalt consacrată protecţiei copiilor. Participant la acest eveniment, făcând parte din grupul de ziarişti ce l-a însoţit pe preşedinte, Corneliu Vlad califică prezenţa preşedintelui României la New York între 28 septembrie – 5 octombrie 1990 drept „cea mai importantă acţiune publică de politică externă a instituţiei prezidenţiale” după 1989, în timpul căreia preşedintele Ion Iliescu s-a manifestat „prin excelenţă, ca om al dialogului”.
Imaginea pe care Corneliu Vlad ne-o dă asupra Revoluţiei şi perioadei imediat următoare este în mod fericit completată de o anexă, cu câteva articole publicate în anii 2008, 2009 şi 2010, „în timp, despre revoluţie” şi de o extrem de interesantă „Notă lămuritoare asupra cărţii”, cu pronunţat caracter memorialistic; de fapt, o importantă contribuţie la cunoaşterea unor aspecte mai puţin (sau deloc) cunoscute din istoria Revoluţiei Române din Decembrie 1989 şi a primilor ani postrevoluţionari.
prof. univ. dr. Ion Calafeteanu