default-logo

„Vorbește Radio România Mare”. Despre Operațiunea „Postul nostru”

Radio România Mare – cu componenta „pilot” Radio Ardealul, într-o primă fază, apoi cu Erdélyi Magyar Rádió, Székely Földi Rádió și, respectiv, cu Sender Gross-Rumänien – a avut drept scop „lupta cu toate armele” împotriva graniţelor stabilite prin Acordul (Dictatul) de la Viena, din 30 august 1940.

[Destinatar]:

Locotenent-colonel Dinulescu

Exped[itor]:

Patria 551 – 18/7 – 2/35

 

Din ordinul domnului general Antonescu se va pune imediat în funcţiune  radio clandestin cu emisiuni pentru Ungaria.

În aceste emisiuni se va ataca, cu toată vigoarea, Ungaria, pe tema bolşevismului şi lipsei de civilizaţie în tratamentul minoritătzilor, politicei de oportunitate şi duplicitate (sinuciderea contelui ­Teleki), atitudinea de profitoare meschină a tuturor ocaziunilor politice (Cehoslovacia, Jugoslavia, Rusia, România etc.).

Şeful Marelui Cartier General – general Ioanitziu

(nr. 508/17.VII.41)

Operat în perfectă siguranță și în cel mai mare secret de profesioniștii în transmisiuni și, pe de altă parte, în război psihologic – implicit în propagandă – ai Armatei Regale, la ordinul generalului (mareșalului de mai târziu) Ion Antonescu, Radio România Mare rămâne postul clandestin tipic, unul cu certă rezonanță patriotică, între cele mai importante dintre câte au emis vreodată în numele și pentru interesele poporului român la un moment dat.

Prin activarea lui, la 31 decembrie 1940, Radio unguresc din Ardeal – componenta „pilot”, dintr-o primă fază, a postului Radio România Mare, în fapt subiectul principal abordat în această lucrare – a avut drept scop consolidarea luptei „cu toate armele” împotriva graniţelor stabilite prin Dictatul de la Viena (30 august 1940)[1], „considerate provizorii”, de la microfonul său denunţându-se „politica de duplicitate a Ungariei” şi „tratamentul barbar” aplicat românilor din „Ardealul vremelnic robit”[2]. Totodată, prin intermediul acestui post de radio – caracterizat clandestin[3] de însuși generalul Alexandru Ioanițiu (1890–1941)[4] în documentul de activare a lui (Ordinul nr. 508/17 iulie 1941 care, de altfel, venea de la generalul Ion Antonescu[5]) – s-au contracarat provocările maghiare, exaltând ideea „solidarităţii şi a încordării româneşti în vederea războiului viitor cu ungurii” care, în contextul „loviturii de palat”, în fond al trădării de la 23 august 1944 și al pierderii inițiativei strategice a Wehrmacht-ului în această parte de lume, nu a mai avut loc, desigur, decât la o scară mult redusă, actorul principal în zonă fiind, de acum, soldatul sovietic, adică ocupantul vremelnic, aureolat de câștigarea unui război mondial început încă din vara anului 1939[6] și finalizat la 9 mai 1945, dar ale cărui consecințe le trăim încă și azi, la aproape un secol distanță în timp. Și nu că le trăim, dar se întâmplă să o facem în totală necunoștință de cauză din varii perspective.

Privitor la postul „secret” Radio România Mare, acesta pare să fie încă, deși nu în totalitate, una dintre „enigmele” generate de „pactul de neagresiune” parafat la Moscova între cei doi vechili imperialiști învestiți cu puteri discreționare de către stăpânii lor în prefacerea lumii, unul rus – Veaceslav Skriabin „Molotov” (1890–1986), fiul unui vânzător de magazin la origine – și celălalt german, în speță Joachim von Ribbentrop (1893–1946), „criminal de război” dovedit la Nürnberg, peste doar câțiva ani, cum la fel de bine ar fi fost dovedit și tovarășul său de „afaceri” politice Molotov în cazul în care Uniunea Sovietică ar fi pierdut războiul.

Operat în perfectă siguranță și în cel mai mare secret de profe­sioniștii în transmisiuni (fără fir) și, pe de altă parte, în război psihologic – implicit în propagandă –, la ordinul generalului (mareșalului) Ion Antonescu, Radio România Mare rămâne postul clandestin tipic, unul cu certă rezonanță patriotică dintre toate câte au emis vreodată în numele și pentru interesele poporului român. De unde și delicatețea subiectului ca atare, istoricii și cercetătorii de după 1989 abordându-l en passant și neacordându-i mai mult de două-trei pagini de carte, și acelea tratate mai degrabă din perspectivă publicistică. Plus că anii trecând, odată cu dispariția fizică a protagoniștilor (artizanilor) implicați direct în acestă operațiune – pe care am denumit-o pur și simplu „Postul nostru”; se va deduce mai încolo de ce –, documentarea unei lucrări complete și de sine stătătoare devine tot mai dificilă. Nu mai luăm în calcul amănuntul că accesul la arhivele militare, și în vreme de pandemie!, pare de-a dreptul descurajator pentru cercetătorul român (nu și străin!), invocându-se tot felul de „privațiuni”, unele pur și simplu subiective, când nu sunt inutil și enervant birocratice. Fapt pentru care, deocamdată, pentru ediția de față, ne vom mulțumi cu exploatarea inclusiv arhivistică (inconsecventă, ce-i drept, totuși documentare) pe timpul cât am activat în presa militară, la care adăugăm câteva documente de primă mână și informații obținute direct, mai mult sau mai puțin întâmplător, de la alți entuziaști ca și noi, nu prea mulți, care au avut de a face fie și tangențial cu subiectul abordat aici.

Bineînțeles că problematica rămâne în atenție, nefiind nici măcar pe departe epuizată, tocmai de aceea și considerând că fie și acest nou început, ceva mai consistent decât un articol de ziar, era cel puțin necesar. În fond, față de ceea ce s-a mai publicat deja, aducem în fața cititorilor interesați – de ce nu și a specialiștilor în comunicare și în propagandă – activitatea tehnică desfăşurată la Radio România Mare, tabelele cu emisiunile de contrapropagandă (propagandă antimaghiară), practic denumirea materialelor publicate pe post, chiar conținutul materialelor (articolelor) ca atare (deocamdată doar parțial) și, nu în ultimul rând, câteva detalii referitoare la biografia colonelului Alexandru Ghimuș[7], caracterizat de către superiorii săi drept „cel mai perfect (sic!) specialist în probleme de radio-ascultare” pe care l-a avut armata română în perioada celui de-al Doilea Război Mondial, profesionist ireproșabil și un om de mare caracter, modest, cerebral și, în același timp, inatacabil (nu și invulnerabil pentru agenții otrăviți ai ocupantului sovietic în cazul în care ar fi apucat să trăiască mai mult)[8].

Pentru corecta încadrare a subiectului în ansamblul istoric și evenimențial care, am anticipat, i-ar interesa pe cititorii mai puțin avizați deja, am indicat – și acolo unde a fost posibil am reluat, fie și parțial – inclusiv articolele „de presă” apărute între timp. Din ace­eași rațiune am punctat exclusiv în treacăt și noțiunile de război psihologic (cu propaganda prin radio) și chiar aceea de război radioelectronic, un sumar studiu introductiv în fond care, tragem nădejde, va evidenția cu atât mai pregnant și importanța postului Radio România Mare.

 

Radio România Mare susţine lupta contra Ungariei şi a ungurilor şi împotriva graniţelor stabilite prin Acordul de la Viena, considerate provizorii, pentru a căror lărgire, în cadrul drepturilor etnice româneşti, susţine necesitatea luptei cu toate armele. Denunţă politica de duplicitate a Ungariei şi tratamentul barbar aplicat românilor din Ardealul robit. Respinge provocările ungureşti. Exaltează ideea solidarităţii şi încordării româneşti în vederea războiului viitor cu ungurii. Se prezintă ca funcţionând într-un loc imposibil de determinat din conţinutul emisiunilor.

 

Cesar Ionescu,

Notă provizorie

(fragment)

18 noiembrie 1941

Cartea am scris-o pur și simplu din pasiune – nu la ordin, nu din considerente mercantile ori de altă natură etc. –, dezvoltând, cumva, un subcapitol din partea dedicată „fenomenului radio” în volumul al III-lea al Istoriei presei militare[9].

 

Dan Gîju

 

 

 

[1] Act denumit de cancelaria mareșalului Ion Antonescu acord, iar de către nemți, de italieni și de unguri arbitraj (al doilea arbitraj de la Viena, primul fiind cel din 2 noiembrie 1938, pe seama Cehoslovaciei). Termenul consacrat în istoriografia românească rămâne însă acela de dictat din moment ce „arbitrii” n-au ținut cont decât de interesele uneia dintre părți, în speță ale Ungariei horthyste și, indirect, ale Germaniei naziste, de ceea ce a ordonat cancelarul Adolf Hitler în persoană mai precis, interesat de câmpurile petrolifere din Valea Prahovei, în perspectiva războiului contra Rusiei staliniste.

[2] Expresie cu valoare de laitmotiv în limbajul propagandistic al vremii, regăsită de zeci de ori în textul materialelor difuzate pe post.

[3] În comparație cu postul de radio legal – identificat și localizat, care emite (difuzează) în baza unei licențe, conform reglementărilor interne și internaționale –, postul de radio clandestin (sau secret) este legal din perspectiva transmisiei (adică difuzarea este aprobată de o autoritate care se menține în umbră, de regulă, din considerente de ordin politic), se identifică, dar nu poate fi localizat, misiunea lui fiind asociată cu operațiuni puternic motivate propagandistic sau de altă natură, devenind automat ilegal din punctul de vedere al receptării mesajului de către publicul-țintă (sau numai de către un anumit segment al acestuia), cu deosebire atunci când semnalul penetrează o graniță (frontieră) națională. Radio România Mare și La Pirenaica – prezentat lapidar la Anexa nr. 1 (p. 217), în studiul nostru – sunt reperele care se încadrează perfect în această categorie, adică a posturilor de radio clandestine. În mediul civil, acest tip de post se mai numește și radio-pirat.

[4] Șeful Marelui Cartier General Român la 22 iunie 1941, când s-a declanșat Operațiunea „Barbarosa”, generalul Ioanițiu a murit accidental la scurtă vreme după aceea, în ziua de 17 septembrie 1941, lovit de pala elicii avionului de luptă cu care venise în inspecție pe front, pe aerodromul din Baden (Ucraina de azi). Ulterior, trupul său neînsuflețit va fi adus în țară de către celebra aviatoare Mariana Drăgescu, din Escadrila Albă, cu un avion sanitar.

[5] Vezi, la Anexa nr. 6.1 (p. 245), portretul Un martir pentru România Mare.

[6] Din perspectiva noastră, al Doilea Război Mondial a debutat efectiv în ziua când s-a semnat Pactul Ribbentrop-Molotov (sau Pactul Hitler-Stalin) de la Moscova (23 august 1939), act material ostil disimulat într-unul de „neagresiune”, dar care, în realitate, are valoarea unui certificat de naștere (zămislire) a carnagiului invocat, prin adiționalele secrete (de atunci ori de mai târziu), îndeosebi, vizând asaltul conjugat împotriva Poloniei mai întâi, apoi împotriva Franței, Finlandei, României ș.a.m.d., implicit a Europei și a lumii, urmărind bascularea „noii ordini” în favoarea semnatarilor, în speță „reamenajări teritoriale”, retrasarea frontierelor, regândirea eșichierului politic, jefuirea economică a țărilor vizate etc. Că războiul practic, cu praf de pușcă, vărsare de sânge, distrugeri economice și culturale insurmontabile și tot ceea ce presupune un conflict armat s-a materializat ulterior actelor preparatorii, aceasta este o dovadă în plus nu a premeditării în sine, aspect mai dificil de datat, cât a înfăptuirii crimei ca atare, toți ceilalți actori târâți în joc ulterior, implicit mareșalul Antonescu, fiind victime ale celor doi mari criminali: Stalin și Hitler.

[7] Acestui ofițer pe cât de valoros, pe atât de necunoscut, pe care l-a avut armata română pe întreg parcursul celui de-al Doilea Război Mondial, îi dedicăm un capitol aparte în economia părții întâi a cărții de față, către final.

[8] Biografia colonelului Al. Ghimuș am publicat-o, în premieră, în „Calendarul tradiţiilor militare 2014”, periodic de istorie şi cultură militară editat de Serviciul Istoric al Armatei, Editura Centrului tehnico-editorial al Armatei, Bucureşti, 2014 (Un artizan al „României Mari”: colonelul Alexandru Ghimuş, p. 51–54).

[9] Până în prezent sunt publicate volumele 1 (Armata: presa scrisă) și 2 (Poliție, siguranță, școli, armate de ocupație: presa scrisă), ambele la Editura Favorit, București, 2016.

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.