Poezia, ca salvatoare a lumii

Conferință susținută în cadrul Festivalului Internațional de Poezie de la Seul – Coreea de Sud)

Numele meu e Nicolae Dabija. Sunt scriitor de limba română din Republica Moldova.

România și Republica Moldova, fostă republică sovietică, sunt cele două Corei ale Europei.

Ca și Domniile Voastre, la fel am fost divizați și noi de către armatele lui Stalin în anii ʻ40 ai secolului trecut.

Am propus grănicerilor din România și grănicerilor din Republica Moldova ca celora care doresc să treacă frontiera să și nu li se solicite vize, ci să li se ceară fiecăruia să spună câte o poezie.

Sunt convins că acest lucru ar face să ne cunoaștem mai bine, iar granițele trase prin mijlocul aceleiași limbi și al aceluiași popor să cadă cât mai curând.

Se știe: politica dezbină, iar cultura unește.

Poezia nu are granițe.

Misiunea ei este să împreuneze, să restabilească legăturile dintre oameni, dintre civilizații, dintre culturi.

Sunt bucuros să mă aflu în partea de sud a Coreei, care înseamnă, așa cum mi-au spus prietenii mei coreeni, „Țara dimineților liniștite”. Este mai degrabă un titlu de poem decât un nume de țară.

Poezia coreeană, de la doamna poeziei Chawan Cin-I, care a scris în secolul al XVI-lea, și până la poeta contemporană Kim Kooseul, sau de la creația regelui Wong Kon, care a botezat în anul 918 țara dumneavoastră Koryo, și până la poetul Dong Ho Chai, care își scrie poeziile azi, anunță că poporul coreean are o sensibilitate spirituală deosebită.

Scriitorul rus Dostoevski afirmase că frumusețea va salva lumea. Parafrazându-l, aș încerca să susțin că poezia va salva lumea.

În noțiunea de poezie eu incluzând toate sinonimele ei – bunătate, credință, armonie, zbor, umanitate, iubire, taină, viață, lumină, viitor ș.a.

Pentru noi, poeții din Republica Moldova, Poezia este și un alt nume al libertății.

Noi am obținut victoriile noastre – dreptul de a ne vorbi limba, de a ne cunoaște istoria, de a purta numele nostru – și cu ajutorul Poeziei.

Acolo unde în zidurile cetății noastre asediate se ivea o spărtură, aceasta era cârpită cu câte o poezie, și neantul ezita să pătrundă.

În una din baladele noastre românești, atunci când un mare meșter, Manole, a intenționat să înalțe clădirea unei mănăstiri pentru ca aceasta să reziste, a zidit-o în peretele ei pe Ana, femeia iubită, astfel indentificându-le.

Poetul se zidește precum Ana în mănăstirea cărții.

Atunci când scrie, el se confundă cu Poezia, ca meșterul din baladă cu edificiul pe care-l înalță cu propriul sacrificiu. El se contopește cu creația sa. El e poezia.

A scrie înseamnă pentru dânsul a reține prezentul. Acesta fiind unicul fragment din veșnicie care devine palpabil.

Am putea afirma și noi ca Chateaubriand: „M-am întâlnit între două secole, ca la confluența a două fluvii..”.

Venim dinspre milenii de poezie către alte milenii de poezie.

Sunt convins că poezia va supraviețui, că va exista până dincolo de capătul lumii, chiar și fără să fie scrisă sau și fără autorii care s-o consemneze.

Așa cum ea a existat dintotdeauna – cu mult mai înainte ca Creatorul să-l fi modelat pe primul Om – în așteptarea poeților care s-o găsească și care să-i găsească.

Poezia, ca limbaj primordial și ca miraj al existenței, va trăi și după Apocalipsă sau vreun alt eventual cataclism care l-ar face să dispară pe ultimul Adam cu tot cu cărțile de poezie.

Avem toate argumentele să credem că Poezia a fost una dintre păsările sau unul dintre animalele care s-au strecurat pe Arca lui Noe nu atât ca să se salveze, cât ca să salveze. Dacă aceasta nu s-ar fi salvat în momente cruciale ale existenței, umanitatea ar fi dispărut de mult sau în acel Potop biblic, sau în alte potopuri – cu incendii și încăierări dezastruoase – care i-au urmat.

Un indiciu al prezenței ei de fiecare dată după catastrofele pustiitoare e apariția pe boltă a Curcubeului – simbol al împăcării cerului cu pământul.

Poet nu e cel care știe să scrie, ci cel care are ceva de spus.

El folosește cuvintele numai fiindcă nu are altceva mai bun la îndemână.

Desigur, acesta s-ar face mai înțeles dacă ar folosi în direct fenomenele și evenimentele, fulgerele și tunetele, ploaia și ninsoarea, înmugurirea și desfrunzirea etc. Precum li se întâmpla poeților dintâi, când lumea abia fusese creată.

Urmașii direcți ai cântăreților de la începuturi pot fi recunoscuți ușor, or, ei nu rostesc cuvinte, ci sensuri.

Limba lor e alta decât cea a semenilor, chiar dacă folosesc aceleași cuvinte.

Vocabulele creatorului resuscitează, purifică, învie, respiră, precum niște ființe vii.

Ființa umană a ajuns să cunoască fața nevăzută a Lunii, să inventeze aparate tehnice de o precizie uluitoare, dar pentru ea sufletul omului a rămas încă în mare parte necunoscut.

Interesul pentru poezia lumii înseamnă și interes pentru adâncul ființei umane.

Vorbim azi ca de două lucruri complementare de inima omului și de inima poeziei.

Laitmotivul fiecărui poem este dragostea. Dragoste – de viață, de natură, de patrie, de cuvânt, de frumos, de semen.

Se mai afirmă că omul ar fi provenit din maimuță.

Dar, aș crede: nu din toate maimuțele. Sunt convins că maimuța care s-a desprins de suratele ei, pornind către ceea ce a devenit ulterior Omul, n-a fost o maimuță obișnuită, ci – una îndrăgostită. Din ea a purces ființa umană. Celelalte, care n-au cunoscut dragostea, au rămas maimuțe.

Sunt convins că era ei nu s-a încheiat, ea abia începe.

Iată de ce cred că e stringent necesar ca poezia să fie predată ca obiect de studiu în școli.

Ea ar reîmprospăta aerul stătut din multe clase și ar ajuta la reînsuflețirea cetățeanului de mâine al acestei planete, care ar putea supraviețui fără unele dintre componentele confortului cu care s-a obișnuit, dar nu și fără Poezie.

Poezia are azi o misiune: să-l obișnuiască pe consângeanul nostru să viseze, să-l îndemne să iubească, să facă lumea mai bună.

Sunt convins că era ei nu s-a încheiat, ea abia începe.

Nicolae DABIJA

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.