Giovanni Papini / O vizită la Lenin 

Moscova, 3 iulie, 1923

M-am trudit aproape o luna, dar, in sfarsit, am reusit. Venisem in Rusia numai ca sa cunosc pe acest om si nu voiam sa plec fără să-l fi auzit vorbind.

Mi se pare ca e genul sau unul din cei trei sau patru oameni in viață, care merita sa fie ascultați.

Ca sa ajung pana la el am cheltuit aproape douăzeci mii de dolari – cadouri nevestelor comisarilor, bacșișuri soldatilor roșii, daruri orfelinatelor – dar nu regret.

Mi se spunea ca Vladimir Ilici era bolnav, obosit si ca nu putea sa primeasca pe nimeni, in afara de intimii săi. Nu mai locuia la Moscova, ci într-un sat din apropiere, într-o veche locuință boierească, cu obișnuitul peristil de coloane albe la intrare.

Vineri seara, ultimele dificultăți fura înlăturate si telefonul mă înștiința ca eram așteptat duminica. I se spusese lui Lenin ca fondurile mele ar putea sa ajute începuturile anevoioase ale Nep-ului si acesta consimțise să mă vadă.

Fui primit de sotia sa, o femeie grasă si tăcută, care ma privi așa cum privesc infirmierele pe un nou bolnav care intra in sala lor.

Găsii pe Lenin pe un mic balcon, sezand la o masa mare, acoperită cu foi vaste de desen. Imi făcu impresia unui condamnat căruia i se permite, in ultimele ore pe care le mai are de trait, să-și piardă timpul in pace, cu fleacuri.

Capul sau foarte cunoscut, de tip mongol, părea tăiat din branza veche si uscata: teapan si totusi molatic. Între buzele lui respingătoare se vedeau doua randuri sinistre de dinti, ca ai unui cap de mort.

Craniul sau, lung si gol, făcea impresia unei urne barbare, tăiată din osul frontal al unui monstru fosil. Doi ochi vicleni si inchizitori de pasare de prada stau pitulati îndărătul pleoapelor insangerate.

Mâinile sale se jucau neglijent cu un creion de argint: se vedea ca fusesera groase si puternice, maini de mujic, dar in aspectul lor descărnat anunțau apropierea morții.

Nu voi uita niciodată urechile lui de fildeș lustruit, întinse in afara ca pentru a prinde ultimele sunete ale lumii, înainte de liniștea cea mare…

Primele minute ale conversatiei noastre fura mai curand penibile. Lenin se trudea sa ma cantareasca, dar cu un aer distrat, ca si cum si-ar fi îndeplinit o datorie de care de acum înainte nu se mai sinchiseste.

Iar eu, înaintea acelei măști obosite de culoarea sofranului, nu mai găseam curajul sa-i pun întrebările pentru care venisem. Ingânai la intamplare o laudă despre marea opera pe care o săvârșise in Rusia. Si atunci, acea fata pe jumătate moartă se umplu de strambaturi spectrale, care voiau sa fie un zambet sarcastic.

– Dar totul era facut, exclama Lenin, cu o insufletire neasteptata si aproape cruda, totul era făcut înainte de a veni noi! Străinii si imbecilii presupun ca s-a creat ceva nou.

Eroare de burghezi orbi. Bolșevicii n-au făcut altceva decat sa adopte, dezvoltandu-l, regimul instaurat de țări si care e singurul potrivit cu poporul rus.

Nu se poate guverna o sută de milioane de brute fără băţ, fara spioni, fara politie secreta, fără teroare si spanzuratori, fara tribunale militare, munca silnică si torturi. Noi am schimbat numai clasa care-și baza guvernarea pe acest sistem.

Unde erau șaizeci de mii de nobili si patruzeci de mii de mari funcționari, in total o sută de mii de indivizi, azi sunt aproape doua milioane de proletari si comunisti.

E un progres, un mare progres, deoarece privilegiații sunt de zece ori mai numeroși, însă nouăzeci si opt la sută din populație n-a castigat prea mult prin aceasta schimbare. Fii chiar sigur ca n-a castigat nimic si e tocmai ceea ce vreau, ceea ce doresc si, de altfel, ceea ce este absolut inevitabil.

Si Lenin incepu sa rida in surdina, ca un negustor care a inselat pe cineva si care contempla satisfăcut umerii victimei care pleaca.

– Si atunci, bombanii eu, Marx, progresul si celelalte? Lenin ma privi cu un aer foarte mirat.

– Dumitale, care ești un om strain si puternic, relua el, pot să-ți spun tot. Nimeni nu te va crede. Dar aminteste-ti ca Marx însuși ne-a invatat ca teoriile n-au decat o valoare pur fictiva, o valoare de instrument. Data fiind starea de lucruri din Rusia si din Europa, a trebuit sa ma servesc de ideologia comunista pentru a realiza adevăratul meu scop.

In alte tari si in alte vremuri, as fi întrebuințat altceva. Marx nu era decat un burghez evreu, călare pe statisticile englezesti si admirator in secret al industrialismului. Un creier imbibat de bere si de hegelianism, in care amicul Engels injecta cateodata unele idei geniale. Revoluția rusească e o dezmințire completa a profețiilor lui Marx.

Comunismul a triumfat tocmai intr-o țară unde aproape nu exista burghezie.

Oamenii, domnule Gog, sunt niste salbatici fricosi, care trebuiesc stăpâniți de un sălbatic fără scrupule, asa cum sunt eu. Restul nu-i decât vorbărie, literatura, filosofie si alta muzica, pentru folosul nerozilor. Ori, sălbaticii sunt la fel de criminali, ultimul ideal al oricărui guvern trebuie sa fie acela de a face in așa fel, ca țara sa semene cu o ocna.

Vechea «catorga» (ocna – n.n.) țaristă e ultimul cuvânt al intelepciunii politice. Dacă te gandesti bine, vei vedea ca viața de închisoare e cea mai potrivită celor mai multi oameni. Nemaifiind liberi, ei sunt, in sfarsit, feriți de riscuri si in situația de a nu putea săvârși răul. Îndată ce un om intra la închisoare, trebuie, prin forța lucrurilor, să ducă o viață de nevinovat.

Mai mult decat atat, nu mai are nici ganduri, nici preocupari, deoarece sunt altii care gandesc si poruncesc pentru el: lucrează cu corpul, dar își odihnește spiritul.

Si știe ca in fiece zi va avea ce sa manance si unde sa doarma, chiar daca nu lucrează si chiar dacă e bolnav, fără grija pe care o are cel liber de a-si procura o paine in fiecare dimineața si un pat in fiecare seara. Visul meu este de a transforma Rusia într-o imensă închisoare: si sa nu crezi ca spun aceasta din egoism, caci intr-un astfel de sistem cei mai sclavi si cei mai sacrificați sunt tocmai paznicii si ajutoarele lor!

Lenin tacu deodată si începu sa contemple un desen pe care-l avea dinainte si care reprezenta, mi se pare, un palat inalt ca un turn gaurit de nenumarate ferestre rotunde. Indraznii sa pun una din întrebările mele.

– Si taranii?

 Urăsc țăranii, răspunse Vladimir Ilici cu o strambatura de dezgust. Urăsc pe mujicul idealizat de acel ramolit occidental care era Turgheniev si de acel faun convertit care era ipocritul de Tolstoi. Țăranii reprezintă tot ce urăsc mai mult: trecutul, credinta, ereziile si maniile religioase, lucrul manual. Ii tolereze si ii cultiv, dar ii urasc. As vrea să-i vad disparand pe toti, până la cel din urma.

Un electrician valoreaza pentru mine cat o sută mii de țărani.

Se va ajunge, sper, sa traim cu alimente produse in cateva minute de masini, in laboratoarele noastre chimice si in sfarsit vom putea masacra țărănimea devenită atunci inutilă. Țăranii se vor face lucrători sau vor crăpa. Viata in natura e o rusine preistorica.

Baga-ti in cap ca bolsevismul reprezinta un razboi triplu: al barbarilor stiintifici impotriva intelectualilor corupti, al Orientului împotriva Occidentului si al orașului împotriva satului. Si in acest război nu ne vom uita la alegerea armelor.

Individul e ceva care trebuie suprimat. E o invenție a acelor pierde-vara de greci si a inchipuitilor de germani. Cine rezista, va fi tăiat ca o tumoare vătămătoare. Sangele e cel mai bun îngrășământ oferit de natură.

Sa nu crezi ca sunt crud. Toate aceste execuții si spanzuratori, care se fac din ordinul meu, ma plictisesc. Urasc victimele, mai cu seama fiindca ma silesc sa le ucid.

Dar nu pot face altfel. Visez sa fiu directorul general al unei inchisori model, al unei ocne pacifice si bine întreținute.

Dar se gasesc, ca in toate închisorile, neascultători, nelinistiți, din aceia care au nostalgia stupidă a vechilor ideologii și mitologii omucide.

Toți aceștia vor fi suprimati. Nu pot permite ca numai cateva mii de bolnavi sa primejduiască fericirea viitoare a milioane de oameni. Si apoi, in defintiv, vechile varsari de sange nu erau un fel rău de a îngriji corpurile.

E o oarecare voluptate sa te simți stăpân pe viață și pe moarte. De cand vechiul Dumnezeu a fost ucis – nu știu bine dacă in Franța sau in Germania – unele satisfacții au acaparat oamenii.

Eu sunt, daca vrei, un semizeu local așezat între Asia și Europa, dar pot totuși să-mi permit unele capricii. Sunt gusturi al căror secret s-a pierdut, dupa caderea paganilor.

Sacrificiile omenești aveau ceva bun: erau simbol profund, o invatatura inalta, o sărbătoare sanatoasa.

Dar aici, in locul imnului credincioșilor, aud ridicându-se spre mine urletele prizonierilor si ale muribunzilor; te asigur ca n-as schimba aceasta simfonie cu cele noua ale lui Beethoven. Acesta e cantecul religios care anunța beatitudinea apropiata.

Mi se paru atunci ca fata descompusa si cadaverica a lui Lenin se întindea ca sa asculte o muzica înceată si solemnă, sensibilă numai pentru el. Apăru doamna Krupskaia să-mi spună ca soțul său era obosit si ca avea nevoie de putina odihna. Iesii indata.

Am cheltuit douăzeci mii de dolari ca sa vad pe omul acesta si, intr-adevar, am impresia ca nu i-am aruncat pe fereastra.

 

 Rost Online

Despre autor

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.