Eram adolescent, licean la „Traian” în Turnu Severin, când am citit la Biblioteca municipală, fostul Palat Bibicescu, într-o revistă de epocă, un text care m-a marcat pentru totdeauna. La nişte alegeri parlamentare din veacul al XIX-lea, după ce România fusese preluată, conform înţelegerilor internaţionale, un fel de UE avant la lettre, de un principe străin, de Hohenzollern întâiul rege al românilor, deci la una dintre primele alegeri de la victoria „monstruoasei coaliţii” (nu eu am numit-o aşa), colegiul electoral de Mehedinţi, adică reprezentanţii oltenilor mei de acasă, l-au propus ca deputat în Parlamentul României pe Alexandru Ioan Cuza, domnitorul exilat, prinţul Unirii celei Mici (dar mare şi ea ca semnificaţie), ce era reintrodus în istorie prin votul alor mei.
Actul a fost şi a rămas simbolic. Cuza a murit departe de ţară, ideile şi reformele lui au rămas în ţară. Cel care făcuse reforma agrară, scoţându-i pe ţăranii români din feudalism, secularizase uriaşele averi mânăstireşti supărându-i cu osebire pe călugării greci care plănuiau chiar asasinarea domnitorului, angajând un profesionist, grec şi el, Stamati, care chiar puseseră la cale revolta condusă de arhimandritul Vylos (apud Nicolae Iorga), deci, fostul colonel Cuza, cel care ajunsese domn în cele două principate româneşti printr-o fenomenală stratagemă politică a boierilor patrioţi din cele două provincii, devenise un mare vânat.
Citind despre gestul colegiului de Mehedinţi, am căutat, în decursul anilor, în cărţile de istorie (nu în manuale care au fost mereu calpe în această parte de lume şi calpe sunt şi azi) explicaţia faptului că un popor vechi al Europei, un popor pe care eu îl consider imperial (să mă iertaţi, dar cu aproape două milenii în urmă chiar fusese un imperiu al răsăritului european, ocupând şi unificând prin limbă şi teritorii pământuri şi populaţii din Munţii Pindului, de la Adriatica până la Bug, peste Panonia şi Moravia, în jurul ţării de azi, având în centru soarele de andezit de la Sarmizegetusa transilvană) şi-a declinat dreptul, mai exact şi-a exprimat neputinţa de a fi condus de unul de-ai lui, chemând de aiurea un ofiţer dintr-o ramură sărăcită a dinastiei germane pentru a-i pune în mână destinul românesc.
Întrebând şi citind, am aflat că aşa fusese înţelegerea între cei mari din Occidentul luminat şi din Orientul pravoslavnic sau chiar din părţile semilunare ale acelei lumi: provinciile româneşti au voie să se unească într-o zi doar dacă vor accepta un prinţ străin, adică, aşa cum se va spune peste două veacuri, un comisar, un vâşinski trimis de tătucul Stalin ori un Iohannis trimis de mămuca UE.
Întotdeauna ne-am plătit istoria cu bogăţiile noastre nenumărate, cu sânge, cu oameni politici sacrificaţi. Întotdeauna au existat monstruoase coaliţii care au făcut jocurile şi interesele altora. Coaliţii care au îmbrăcat în cuvinte o misiune comandată de fapt de cei care au fost mereu convinşi că România este, a fost şi va fi, cum ziceau hanii tătari din Evul Mediu, „o ţară de jac”, adică de jaf. Istoria consemnează legământul solemn pe care l-au semnat complotişti cu nume mare în cronica românească: Ion Ghica, Mitiţă Sturza, A. Panu, Ion şi Dimitrie Brătianu, C.A. Rosetti. Citez din acel legământ: „Subsemnaţii, considerând situaţia ţării politică şi geografică şi interesele lor dinăuntru şi dinafară, şi având încă în vedere şi voturile date în 1857 de-a dreptul de către naţiune prin subscrierea celor patru puncte, precum şi voturile date de către divanurile ad-hoc … am luat între noi legământ că la caz de vacanţă a tronului să susţinem prin toate mijloacele alegerea unui principe străin şi să stăruim în acest vot până îl vom dobândi”.
Ehei, fraţilor şi prietenilor, rar cazuri în istoria acestei planete în care transformi trădarea în jurământ solemn de credinţă pentru naţia ta!
Mai cu seamă când domnitorul care a fost o găselniţă a istoriei s-a dovedit, sfătuit de câţiva adevăraţi şi mari patrioţi, un om providenţial pentru organizarea tânărului stat român, pentru asigurarea modernizării şi prosperităţii sale. Cel care a măsurat cu ocaua lui fără greş multe dintre nedreptăţile acelui timp.
S-a căutat şi prilejul de „vacanţă a tronului”, cum scrie la jurământul trădării şi s-a găsit imediat. Cuza era imoral, dragii mei cititori, el iubea o prinţesă sârboaică, pe Maria Obrenovici, în afara căsătoriei sale (dar, din păcate, şi aceasta s-a dovedit parte a complotului!), aşa că moralissimi naţiunii, boiarii care aveau cinci-şase (pe puţin) amante pe moşia lor, în lupanarele din Paris, chiar în lumea mondenă în care gravitau, l-au supus mâniei şi judecăţii poporului. Înalţii prelaţi din mânăstirile ce pierduseră munţi, heleştee, mii de robi, au ridicat crucea şi l-au anatemizat.
Şi a fost „vacanţă a tronului”. Şi a venit un prinţ german având o lădiţă cazonă de lemn vopsit, a fost primit la intrarea în ţară cu onoruri boiereşti, a fost dus pe Dunăre cu un vapor de protocol, a fost debarcat în locuri dinainte stabilite pentru a fi aclamat de poporul fericit. Mai puţin la Dăbuleni, în Dolj, unde vaporul n-a oprit, iar atunci când prinţul a întrebat de ce nu opresc şi în satul acela mare şi frumos, însoţitorul său brătian i-a explicat că e mai bine să nu, că oltenii ăia încăpăţânaţi au refuzat să-l aclame. Mulţi ani după asta, când se vota o măsură mai controversată, Carol îşi întreba consilierii: „Dar Dabulenii ce zice?”
Dabulenii s-au opus întotdeauna monstruoaselor coaliţii. Şi în vremea colectivizării, când au ars cererile forţate de intrare în colectiv, şi în vremea când li s-au distrus plantaţiile de lubeniţe celebre, s-au împărţit în loturi mici, s-au stricat soiurile, s-au distrus sisteme de irigaţii care făceau din viile de la Dăbuleni o comoară naţională. Vă amintiţi de „roşioara de Dăbuleni” a profesorului Baniţă ori sunteţi prea tineri?!?
În Ţara Românească, mare, unită şi dodoloaţă, cum zicea Blaga, moda monstruoaselor coaliţii a continuat şi a asigurat succesul unor politicieni abili, versatili şi mercantili.
L-au trădat pe Ion cel fără de mormânt, au permis arestarea şi judecarea lui trucată, l-au trimis în faţa unui pluton de soldaţi români pe care i-a comandat el însuşi în momentul execuţiei, pe urmă au semnat pactul cu diavolul mustăcios (de reţinut că mari oameni politici „de dreapta” şi-au oferit serviciile noului împărat, există documente abominabile în acest sens), apoi a fost linişte şi pace şi democraţie populară. Mai apoi, a venit o revoluţie ca un balaur mitic şi naţia recunoscătoare i-a oferit zeci de copii şi tineri drept jertfă, iar ne-am întors la democraţia adevărată, pură şi binecuvântată, a vânzării unei ţări şi en gros şi la bucată.
Tropăind de plăcere, au venit marile corporaţii, ne-au tăiat fabricile, ne-au gonit specialiştii, ne-au pus pe butuci agricultura, cercetarea ştiinţifică, dar ne-au învăţat marea lecţie a construirii artistice a cozilor de topor şi a politicii fără graniţe. Traşi de sfori din spatele cortinei de mătase (că aia de fier s-a dus dracului), am învăţat să unim dreapta cu stânga, liberalismul cu neomarxismul, pronemţii cu proruşii, proamericanii cu zuluşii, am revenit en fanfare la condiţia de „ţară tristă, plină de umor”, cum scârbit a zis Bacovia.
Ţara monstruoaselor coaliţii. Mă aştept la orice. Vă aştept să veniţi cu orice fel de soluţii politice, pe voi, stimaţi strategi ai lumii noi!
Bun venit în România, bienvenue en Romanica! Aşa scrie pe marile bannere de la intrarea în ţară. Şi, totuşi, mai sunt nostalgic atunci când îmi amintesc de adolescenţa mea şi de ziarul vechi în care am citit că în colegiul de Mehedinţi de la sfârşitul veacului al XIX-lea a fost propus ca deputat Alexandru Ioan Cuza!
Ubi sunt ante nos?
Nicolae Dan Fruntelată / UZPR