167 de ani de la trecerea la cele veșnice a lui Nicolae Bălcescu

Nicolae Bălcescu personalitate  marcantă a neamului românesc, un model de dăruire şi  abnegaţie pentru poporul căruia îi aparţinea.

În anii 1975-1976, omul de cultură Horia Nestorescu Bălcești orgniza “Seri de Poezie” în cadrul Muzeului Bălcescu, din comuna Nicolae Bălcescu-județul Vâlcea,  unde era custodele muzeului.

            În cadrul acestor seri recitam poezii, unele dedicate și inspirate din viața și activitatea istoricului și revoluționarului Nicolae Bălcescu. Cu această ocazie istoricul Horia Nestorescu Bălcești înființase “Societate Prietenii Muzeului Bălcescu“ din Bălcești pe Topolog. Cu acest prilej poeții George Achim, I.I.Alexandrescu, Lucian Avramescu, Gheorghe Bobei, Al.Florin Țene, Gheorghe Grama, Ioan Lazăr, Traian D. Lungu, Doru Moțoc, Lucia Nenati, Felix Sima, George Țărnea, D. Velea etc, citeau poezii în saloanele frumos amenajate ale muzeului , având un  parfum de epocă.

            În toamna anului 1975, în cadrul unei astfel de serată, trebuia să apară o broșură cu poeziile noatre, intitulată “Versuri “. Din păcate în acea zi nu s-a putut lansa broșura deoarece cenzura comunistă interzisese câteva poezii de George Țărnea, Al.Florin Țene și Dumitru Velea. Seara, într-o zi de noiembrie însorit, când am omagiat 123 de ani de la moartea lui Nicolae Bălcescu, nu am putut să ne bucurăm de apariția cărții cu poeziile noastre. Abia în aprilie anul viitor am fost chemat de prietenul Horia Nestorescu Bălcești să mă duc la muzeu să ridic broșura, intitulată “Bălcescu în memoria poetică vâlceană. “, antologie de Horia Nestorescu Bălcești, având coperta semnată de Adrian Ionescu.

            Am plecat, în luna aprilie, cu autobuzul spre comuna Bălcești- Rotărești unde l-am găsit pe un șezlong în mijlocul unei poienițe înverzite pe prietenul Horia, având lângă el câteva broșuri cu poeziile noastre. Cu această ocazie mi-a înaintat DIPLOMA de ONOARE a MUZEULUI BĂLCESCU și două broșuri cu poeziile noastre. Am luat loc și eu pe un alt șezlong și am începu o discuție despre viața istoricului și revoluționarului pentru care avem o adevărată iubire. Din discuțiile noastre a reieșit că Nicolae Bălcescu a fost o personalitate marcantă a neamului românesc, Nicolae Bălcescu reprezintă un model de vieţuire şi comportament prin puterea sa de a se dărui şi de a sluji cu abnegaţie poporul căruia îi aparţinea.

Nicolae Bălcescu s-a născut la Bucureşti, în mahalaua Boteanu pe 29 iunie 1819, fiind al patrulea din cei 5 copii ai Zincăi Bălcescu. Prima educaţie a primit-o în cadrul familiei, de la un arhimandrit grec, astfel încât, în 1832, atunci când se înscrie la Colegiul de la Sf. Sava s-a remarcat prin cunoștințele sale vaste în mai multe domenii: matematică, trigonometrie, istorie, limbi străine.

În 1838 se înrolează în armată primind gradul de iuncăr, fiind repartizat în escadronul de cavalerie. În 1840 se implică în mişcarea revoluţionară condusă de Dimitrie (Mitică) Filipescu. Este prins, arestat şi condamnat pentru “tulburarea liniştii obştii”. În închisoarea de la Mărgineni, din cauza condiţiilor mizere se înbolnăveşte de tuberculoză, boală ce avea să îi fie fatală 10 ani mai târziu.

            În luna februarie 1848, “la data de 24, ora 1 și jumătate “, istoricul Nicolae Bălcescu a asistat la proclamarea la Paris a “Minunatei Revoluții “, moment în care a rupt cu mâinile sale din catifeaua ce acoperea tronul lui Louis Philippe din Palatul Tuilleries și i-a trimis  ofranda “iubitului cetățean și amic “, Vasile Alecsandri. Autorul viitoarei opere”Românii supt Mihai-Voievod Viteazul “se va dedica cu trup și suflet înfăptuirii revoluției pe pământ românesc, atât în Țara Românească, cât și în Transilvania, inclusive prin demersuri diplomatice pregătite minuțios la Înalta Poartă.

            Ieşit din închisoare, împreună cu Ion Ghica, Christian Tell şi Cezar Boliac pun bazele societăţii secrete de tip francmasonic “Frăţia”, societate care a jucat principalul rol în organizarea revoluţiei paşoptiste. “Istoria este cea dintâi carte a unei naţii. Într-însa ea îşi vede trecutul, prezentul, viitorul. O naţie fără istorie este un popor încă barbar şi vai de acel popor care şi-a pierdut religia suvenirurilor”, avea să spună Nicolae Bălcescu, coredactor al Magazinului istoric pentru Dacia.

Nicolae Bălcescu a avut un rol fruntaş în declanşarea revoluţiei muntene, a desfăşurării şi a constituirii programului său. A insistat pentru introducerea şi punerea în practică a punctului 13 (împroprietărirea ţăranilor) al Proclamaţiei de la Islaz. În timpul revoluţiei a deţinut în primă fază postul de ministru de externe, apoi a fost numit unul din cei patru secretari ai guvernului provizoriu. Pe parcursul scurtei perioade a guvernului revoluţionar a desfăşurat o intensă activitate publicistică, s-a ocupat de problema comisarilor de propagandă, a întreprins o vizită diplomatică la Constantinopol pentru recunoaşterea revoluţiei. A avut principalul rol în negocierile româno-maghiare dintre Avram Iancu şi Lajos Kossuth, reuşind să aducă cele două tabere la un compromis.

Intervenţia trupelor otomane a pus capăt revoluţiei, Nicolae Bălcescu fiind nevoit să ia calea exilului pentru totdeauna. S-a stabilit lângă Paris, unde a lucrat intens la opera sa “Românii supt Mihai Voevod-Viteazul”. Atât la Paris cât şi la Londra a încercat să obţină sprijinul marilor puteri în favoarea Principatelor Române. A participat la acţiunile secrete pentru crearea unui front comun revoluţionar al popoarelor asuprite.

Grav bolnav în 1852 a încercat să revină în ţară. A sosit cu vaporul la Nicopole, unde nu I s-a permis accesul pe teritoriul ţării. Şi-a revăzut familia după care s-a îndreptat spre sudul Italiei pentru căutarea unei clime mai blânde. La 29 noiembrie 1852, o lună după sosirea la Palermo, Nicolae Bălcescu se stingea din viaţă într-o cameră a hotelului Alla Trinacria, la vârsta hristică de numai 33 de ani, trupul fiindu-i înhumat în cimitirul Mănăstirii Capucinilor.

Nicolae Bălcescu se înscrie în galeria marilor personalităţi ale naţiunii române, fiind un vizionar printre fruntaşii generaţiei care a condus la constituirea României moderne la 1859 şi mai târziu la proclamarea Statului Naţional Unitar Român în 1918.

            Adresându-i-se poporului nostru dar și străinătății, Nicolae Bălcescu scria: “a apăra naționalitatea și drepturile noastre, de vom fi nevoiți, chiar vărsând sângele nostru. “(Muzeul Nicolae Bălcescu )

Discuțiile noastre s-au încheiat când soarele coborâse dincolo de pădurea ce ne înconjura.Nu înainte de a pleca, am vizitat, pentru a nu știu a câta oară saloanele Muzeului, despre care am citit într-un pliant.

În anul 1968, pe Valea Topologului, în satul de unde-şi trage rădăcina familia marelui revoluţionar, istoric şi patriot, se deschide un muzeu consacrat memoriei acestuia, în clădirea pe care în 1948 Radu Mandrea a donat-o statului în cinstea lui Nicolae Bălcescu spre a fi „loc de reculegere şi de studiu”. Este vorba de un conac boieresc construit în stil brancovenesc cu influenţe gotice, cu o suprafaţă mai mare de 600 de m2 a cărui construcție, în mai multe etape, a început în 1824 si s-a finalizat in 1937. Muzeul, după ce a fost subordonat Muzeului Judeţean de Istorie Vâlcea, începând din 1991 a devenit instituţie de sine stătătoare, cu personalitate juridică.

Colecţiile Memorialului Nicolae Bălcescu cuprind peste 15.000 de bunuri culturale şi de patrimoniu, artă decorativă, mobilier Biedermayer, tablouri, o arhivă de o inestimabilă valoare culturală, amintiri despre Nicolae Bălcescu şi familia acestuia, fiind o carte deschisă spre cunoaşterea celui mai autentic reprezentant al unei generaţii care s-a identificat până la contopire cu neamul său pe care l-a servit cu deplină dăruire nu numai a sufletului dar şi a vieţii. Cele 11 încăperi ale expoziţiei de bază au fost împărţite în două părţi: în prima parte a expoziţiei, a fost amenajat conacul Bălceştilor, unde este redată atmosfera de epocă cu ajutorul mobilierului elegant, al covoarelor olteneşti, al ceramicii de Corbi sau de Curtea de Argeş, al tablourilor de familie. În salonul literar, sufragerie, dormitorul Zincăi sau în birouri, se pot admira mobilier Biedermayer, oglinzi veneţiene, ceramică pictată, candelabre de fier forjat, potretele Zincăi Bălcescu, a fraţilor Costache, Nicolae, Maria şi Barbu, sau a urmaşilor Zoe Mandrea şi Radu Mandrea, fotografii cu membrii familiei printre care şi Bonifaciu Florescu urmaşul lui Nicolae dintr-o relaţie cu Alexandra Florescu. Vor reţine atenţia şi splendidele sobe de cahle renane refăcute în 1937 la atelierele de la Văcăreşti după schiţele lui Radu Mandrea, modelele fiind diferite în fiecare sală. În a doua parte a expoziţiei, este prezentată viaţa şi activitatea marelui revoluţionar Nicolae Bălcescu, aici fiind expuse cărţi şi documente vechi, scrisori şi manuscrise, studii publicate în „Magazin istoric pentru Dacia”, toate ilustrând rolul lui Nicolae Bălcescu în cadrul revoluţiei de la 1848 din Ţara Românească. Centrul documentar păstrează exemplare rare ale istoriografiei româneşti, lucrări cu tematică francmasonică, precum şi fondul Magheru”.

 M-am întors acasă la Drăgășani gândindu-mă la viața acestui tânăr pusă în slujba neamului său.

Cu prietenul Horia Nestorescu Bălcești m-am întâlnit peste ani la Cluj-Napoca la un Târg de Carte, și acum cațiva ani în Stațiunea Olănești, când am rememorat frumoasele momente trăite atunci.

Înainte de 1989, Horia Nestorescu Bălcești împreună cu un grup de specialiști s-au dus în Italia, la Palermo să găsească trupul mumificat al lui Nicolae Bălcescu, cu scopul de al repatria. Din păcate, nu au reușit să-l identifice.

Scriind aceste rânduri mi-am adus aminte de poezia mea publicată în broșura dedicată lui Bălcescu.

 Bălcescu într-o statuie

  1. Printr-o stâncă venind/ Și oprindu-se acolo-/ Eu așa mi-l închipui,/Mulțimea urmându-l,/Cu umerii tari și vii/ Răzbind prin genunea istoriei./ Marii bărbați nu au vreme să moară,/ O aspră virtute a mulțimii sunt ei/ Și lucru acesta nu poate fi spus/ Decât într-o stâncă, frumos, într-o/ Clipă de bronz, o patetică-aripă.
  2. În gândul lui Bălcescu ne-am cuprins/ Și-am zugrăvit cu vorba lui cea bună/ Arc de triumf sub care a învins/ Zidirea nouă-n vatra-ne străbună.// În piscurile munților suim,/ Domesticind lumina în turbine/ Și învățăm mai trainic să iubim/ Sensul profund al drumului spre bine,-//Trecem din ieri spre luminosul mâine/ Cu inima zidită-n stăvilare/ Și-având pe masă preafrumoasa pâine/ Ruptă din grâul verilor solare.

                                                

                                     

                                                                                Al.Florin Țene / UZPR

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.