default-logo

O impresionantă panoramă etnografică a Văii Jiului: „Ținuturile Momârlanilor din moși-strămoși”

așezare, mod de viață, tradiții, obiceiuri, datini, credințe, superstiții…

Fiu al satului Jieț de lângă Petrila, DUMITRU GĂLĂȚANU-JIEȚ (n. 4 aprilie 1940) – medic de profesie și fost coleg de facultate clujeană cu viitorul scriitor Augustin Buzura – s-a dovedit un etno-folclorist foarte aplicat asupra tradițiilor și modului de viață al «momârlanilor» din întinsa Valea Jiului.

Denumirea de momârlani, dată populației locale de minerii ardeleni aduși pe la 1840 la exploatarea cărbunelui (din cuv. maghiar «maratvadyi» – rămășiță, resturi, urmași ai daco-romanilor)  ori de muncitorii de la calea ferată Simeria-Petroșani (1870), la rândul lor porecliți «barabele, constituie un fapt de viață concret al relațiilor ce au existat la un moment dat între populația indigenă și coloniștii veniți să lucreze în Valea Jiului. Denumirile acestea – un fel de malițioase adresări reciproce – și-au atenuat conotațiile etnice odată cu dezvoltarea mineritului în zonă, care a absorbit tot mai multă forță de muncă. Procesul de integrare a celor veniți a fost unul menit a nivela deosebirile, iar cu timpul traiul în bună înțelegere a intrat pe făgașul normal al comunităților pacificate prin interese comune de viață și muncă, barabele și momârlani devenind „cuvinte de alint” specific și nicidecum „termeni de ciufuleală”, așa cum precizează Dumitru Gălățanul-Jieț: „Crescătorii de animale din zona submontană a Masivului Parâng din Valea Jiului au fost denumiți «momârlani» prin anii 1840-1850 de către orășenii veniți să deschidă minele în Valea Jiului, majoritatea fiind coloniști austro-ungari, priviți cu ostilitate de populația autohtonă care i-a poreclit cu «barabe»”. Coloniștii – un fel de meșteri originari din Banat, Ardeal, Ungaria (Pecs), dar și slovaci, cehi, italieni, polonezi – au avut, evident, modul lor de viață, față de care tradiția locală s-a dovedit, desigur, mai întâi, conservatoare, inerțială și rezervată într-o atitudne de persiflare etnică (ironicul lexem de «barabe» ar implica și conotația «cartofilor» cu care s-ar hrăni muncitorii de la calea ferată!)…

Întrucât multă lume încă mai confundă Valea Jiului cu ținuturile scăldate de acest râu atât dincolo cât și dincoace de munți, cu cele mai importante centre Petroșani și Târgu-Jiu, vom preciza că Valea Jiului este propriu-zis zona depresionară intramontană a celor două Jiuri – Jiul de Est (Ardelean) și Jiul de Vest (Românesc), înconjurată de Munții Retezat, Șureanu, Parâng și Vâlcan. Sub forma unui triunghi asimetric, cu vârful în partea de Vest și baza în cea de Est, Valea Jiului are o lungime de 46 km și o lățime de 2-9 km, deschiderea maximă fiind cea de la confluența Jiului de Est (lung de 28 km) cu Jiul de Vest (51, 4 km), acoperind 137,6 km2. Prin unirea la Iscroni a celor două Jiuri (cel de Vest adunându-și apele din masivele Vâlcan și Retezat, iar cel de Est din Parâng și Șureanu), rezultă JIUL, „râul central al Olteniei” (348 km), care și-a săpat defileul pentru a trece pe lângă Sfânta Mănăstire Lainici („Mireasa din defileu”) și a răzbi la Bumbești-Jiu, de unde se îndreaptă spre Târgu-Jiu pentru a coborî, îmbogățit de zeci de afluenți, prin întreaga Oltenie, până la vărsarea în Dunăre.

Vatră de istorie multimilenară, cu atestări încă din epoca dacică, apoi din perioada romană, Valea Jiului – care pe harta lui Neagoe Basarab (sec. XVI) figura drept ținut al Țării Românești – însumează așezări izolate, ocupația de bază a locuitorilor fiind oieritul și puțină agricultură, cât le permitea relieful. Petrila (apoi Lonea) a fost prima zonă minieră din Valea Jiului, după care s-a dezvoltat exploatarea cărbunelui și în partea de Vest (mai ales după 1870, când se construiește calea ferată Petroșani-Simeria). Paralel cu exploatarea cărbunelui, pe valea râului Jieț se aflau și instalații de colectare a apei și spălarea aurului, îndeletnicire atestată și pe râul Jiu încă din secolul al VIII-lea.

Revenind la «momârlani», vom constata că aceștia erau băștinași jieni, oameni «de vatră», o parte a populației din satele Jiului de Est venind de peste munte din Mărginimea Sibiului (mai ales după 1700, când ardelenii prigoniți au trecut munții și s-au așezat în diferite zone pe o arie destul de largă, din Valea Jiului până la Novacii Gorjului și Vaideenii Vâlcii). Oieri de baștină, aceștia cutreierau munții Parâng, Șureanu, Retezat, Vâlcan, constituind, prin tradițiile și obiceiurile lor, „o certitudine a continuității de viețuire din vremea dacilor”.

Cu mândria că aparține acestei zone cu populație veche și obiceiuri ce conservă o frumoasă tradiție exprimând identitatea unei originare etnii, dr. Dumitru Gălățanu-Jieț a cercetat, în amănunt, toate aceste variate și bogate manifestări de viață sătească cu o pasiune etnografică pilduitoare și de neîntrecut. Cetățeanul de onoare al Petrilei este, de fapt, inclus în „Dicționarul Etnologilor Români” și redactor la revista „Răstimp” din Drobeta Turnu-Severin (condusă de dr. Isidor Chicet, un apropiat colaborator).

Încă din Tradiții și obiceiuri în satele din Estul Văii Jiului (Petroșani, 2005), dl. Dumitru Gălățanu-Jieț investiga modul de viață al momârlanilor din satele de sub Parâng, ocupațiile, portul și obiceiurile, sărbătorile calendarului momârlănean, făcând observații judicioase asupra folclorului și limbajului („cuvinte zonale”). Cartea nu se dorea o monografie în sensul propriu-zis al cuvântului a satelor din Estul Văii Jiului, ci își propunea să evoce doar „anumite obiceiuri și tradiții care să le statueze locul pe care îl merită în efortul de conservare și perpetuare a obiceiurilor străbune.”

A urmat Credințe, datini și superstiții în satele din estul Văii Jiului (2006), după care monografia Momârlanii, ieri și azi (2007) și albumul etnografic Momârlanii din Valea Jiului (2008), distinsă cu Premiul ETNOS la Târgul de carte de la Drobeta Turnu-Severin și Premiul de etnografie și folclor (LSR, 2008). Acestora li se va adăuga lucrarea complementară Din lumea momârlanior (în colaborare cu Petru Birău).

Cum Jiețul, satul natal (Satul meu de altădată, 2011), este parte componentă a orașului Petrila, autorul și-a făcut datoria și față de locul de baștină, dedicând localității fanion din zonă alte apariții editoriale: Petrila în oglinda timpului (2009) și Petrila de vază (2010), lucrări de publicistică, din care nu lipsește vocația documentară și observația etno-sociologică.

Ca o continuare a proiectului etnografic mai larg conceput trebuie privită și lucrarea Pițărăii din Valea Jiului („Confluențe”, 2008), în care sunt prezentate obiceiurile de iarnă din zonă, în special obiceiul pițărăilor, care, prin frumusețe și diversitate, i se pare etnografului „cel mai frumos din lume”. Cartea pornește din aceeași dragoste „față de pământul pe care s-a născut și față de semenii momârlani, pe care-i așază, cu nobilă trudă, în locul pe care îl merită în spiritualitatea veșnică a poporului român” (Ioan Dan Bălan, Prefață).

O lucrare mult mai complexă, în care dl dr. Dumitru Gălățan-Jieț își dă întreaga măsură a vocației sale de etnograf împătimit, este trilogia monografică intitulată Rituri de trecere în Ținutul Momârlanilor (I. Nașterea, 2011; Nunta, 2012; Înmormântarea, 2013), veritabilă cercetare etnografică, unică în domeniu, piluitoare pentru evaluarea monografică de acest tip. Punând în valoare „obiceiurile specifice locului”, autorul face corelații cu specificul zonelor învecinate(Gorjul, Sibiul, Alba), subliniind însă pretutindeni specificitatea locală, mentalitatea comunităților din zonă, în care se reflectă elemente străvechi, precreștine, înmugurind pe trunchiul credinței noastre străbune, pe creștinismul popular și cosmic, cum ar zice Mircea Eliade, în orizontul căruia se desfășoară calendarul popular al daco-românilor. Descrierea acestor «rituri de trecere» cu aducerea în pagină a unui bogat material informativ și ilustrativ (iconografic) constituie o reușită etnografică indiscutabilă, ce-ar merita reluată, probabil cu minime elemente noi, într-o lucrare de sine stătătoare, reprezentativă pentru această zonă geografică și istorică de pitoresc deosebit și mare însemnătate sub multe aspecte.

Păstoritul din Valea Jiului ieri și azi (2014) este iarăși o lucrare ce pune în evidență străvechea ocupație a locuitorilor «de vatră» din Ținuturile Jiului de Sus, mai exact din zonele montane Parâng, Vâlcan și Retezat „cu rol determinant în creșterea animalelor”, până la jumătatea secolului al XIX-lea când a început exploatarea cărbunelui ce va face istorie în întreg bazinul hidrografic. Autorul face relaționări foarte interesante cu păstoritul și oieritul din Mărginimea Sibiului și Novacii Gorjului, pornind de la constatarea etnologului Romulus Vuia conform căreia în Munții Parângului s-a desfășurat „cea mai intensă și specifică viață pastorală din Munții României”, aici dându-și întâlnire oieri și ciobani din Ardeal, Banat și Oltenia, după cum observa, la începutul sec. al XX-lea și marele geograf francez Emmanuelde Martonne. Gândindu-ne noi la studiile de geografie istorică ale lui Ion Conea, putem înțelege că tema în cauză, în aspectele ei istorice și geografice, a dus la concluzii inebranlabile privind rolul istoric al păstoritului la românii din spațiul arcului inter- și extracarpatic.

Cu o nestăvilită pasiune de etnograf, care prin scrutarea memoriei colective își descoperă propria-i identitate, autorul evocă atât „tipurile de păstorit” cât și pe mărginenii sibieni și ungurenii novăceni, dar și accesoriile ciobănești, sărbătorile pastoral-agrare, iernatul și văratul, până la impactul acestei ocupații cu modul de viață din zilele noastre.În totul, cartea-album este încă o dovadă a pasiunii etnografice aplicate cu viziune integratoare și metodă analitică, recomandând un cercetător de prim-plan al arealului investigat.

O recentă lucrare vine să întregească, în hașurări cât mai articulate și minuțioase, această panoramare etnografică–  Nedeia din Poiana Muierii, 1484-1947(Editura Etnologică, București, 2021, 216 p.). Cunoscutul cercetător al tradițiilor și obiceiurilor din Valea Jiului revine, așadar, cu această admirabilă lucrare dedicată uneia dintre cele mai vechi nedei din țară, atestată documentar încă din anul 1484, despre care ne-au lăsat unele mărturii Ion Conea, Gh. Pavelescu, Ion Pop Reteganul, Nicolae Dragomir ori Nicolae Deleanu în romanul său, „Nedeia din Poiana Miresii” (1968). Sursele fiind destul de sărace, autorul a trebuit să apeleze la cele orale, provenite din trei generații succesive de jieni, „tezaure umane vii”, el însuși fiind încă din copilărie martor și participant la această sărbătoare pastorală periodică organizată de locuitorii plaiurilor, prilej de a se întâlni unii cu alții de pe ambii versanți ai Carpaților, având așadar „un rol național” (N. Dragomir). „Legăturile dintre românii de o parte și de alta a Carpaților – scrie autorul – sunt la fel de vechi ca și poporul. Ele au căpătat însă valențe și ritmuri noi în timpurile nedeilor din Poiana Muierii și a celei din Straja. S-au intensificat relațiile comerciale sub diverse și variate forme între cele trei provincii românești de o parte și de alta a munților, dinspre Transilvania  și Țara Românească. Faptul că românii au reușit să-și păstreze neîntrerupt comunitatea de viață materială, etnolingvistică și cultural-spirituală, îi singularizează între popoarele europene.” Granițele temporare, oprimările străine, precum și emigrările masive determinate de exploatarea feudală a nobilimii maghiare, de fiscalitatea habsburgică, de asuprirea națională, toate acestea, dimpreună cu străvechiul obicei al transhumanței au dus la o comunitate firească a populațiilor aflate de o parte și alta a munților, în lanțul acestor „moșteniri esențiale” adăugându-se, cu rolul lor incontestabil, „nedeile carpatice”. Parafrazându-l pe un celebru consătean din Petrila, I. D. Sîrbu, dl Dumitru Gălățan-Jieț afirmă cu mândrie că Poiana Muierii „este un loc ce nu seamănă cu niciun alt loc, cu nimic și cu nimeni de nicăieri”.

Sărbătoare populară în tradiția păstorească și rurală din România, Nedeile erau, la obârșie, „adunări rituale ale unor grupuri de ciobani care urcau într-o anumită zi pe plai de munte, pentru a schimba informații și sfaturi și a serba solemn împreună un eveniment din calendarul naturii” (Romulus Vulcănescu). Cu timpul, aceste „adunări rituale” au antrenat rânduri mai largi de locuitori, numele de „nedeie” fiind desigur nu atât unul de proveniență slavă (cum credea Lazăr Șăineanu în „Dicționarul universal al limbii române”, ba chiar DEX-ul nostru de azi) cât unul amintind de sărbătorile precreștine dedicate zeului focului (organizate pe anumite locuri de cult). Iar după creștinarea carpato-danubienilor, acestei sărbători creștinii i-au suprapus pomenirea Sfântului Ilie („Deși numele vechi al zeului s-a pierdut, oamenii au continuat să-i păstreze cultul pe înălțimile muntelui, mai aproape de cer.”) Mircea Eliade credea că tradiția nedeilor de pe înălțimile munților amintește de zeul uranian al fulgerelor Gebeleizis al străbunilor geto-daci, celebrat apoi la sărbătoarea de Sântilie ori, conform lui Vasile Pârvan, Nedeia de Sânziene (24 iunie) ar trimite la zeița Artemis (Bendis a dacilor). Oricum, obiceiul acesta luminos, solar, e străvechi, din vremuri imemorial dacice, oricum precreștin (cu mult înainte de venirea slavilor, sec. VII): „Istoric, instituția nedeii începe odată cu istoria noastră și continuă a trăi mereu până în zilele noastre.” Nedeile aveau loc la sărbătorile de vară, calendarul creștin preluând fenomenul și dându-i un nou conținut și nouă coloratură (la Sf. Ioan Botezătorul – 24 iunie, la Sânpetru – 29 iunie, la Sântilie – 20 iulie ori de Sântămăria Mare – 15 august). Sărbătoarea presupunea întâlniri între populații și, desigur, schimburi de produse, luând forma de târg (vezi Târgul de Fete de pe Muntele Găina) sau bâlci, desfășurat pe durata a două-trei zile. Atestată în Transilvania, pe muntele Cornul Nedeii, încă de la 1373 (Ion Conea), nedeia era specifică și locuitorilor din sudul Transilvaniei ori în munții Banatului. La 1520 trei munți din masivul Retezat purtau numele de Nedeia. La 1646, în „Pravila” lui Vasile Lupu al Moldovei se amintea obiceiul „nedeii”, ca sărbătoare țărănească antrenând mulțimi de oameni. Aceste nedei, numite fie „sărbători ale munților” (G. Vîlsan), fie „târguri de două țări” (I. Conea) sau chiar „de trei țări” (precum cele din Munții Vrancei, loc în care s-a plămădit balada „Miorița”, reprezentativă pentru locul de comuniune al păstorilor munteni, moldoveni și ardeleni), au avut un rol important în coeziunea etnică a poporului român încă din cele mai vechi timpuri, dezvăluind conștiința de neam, de limbă și obiceiuri.

Poiana Muierii, întinsă pe zece hectare de teren gol, este așezată la 1756 m altitudine și cuprinsă între cumpăna de ape dintre Jiul de Est, râul Sebeș și râul Lotru, un fel de „zonă centrală” în grupul munților Parâng-Șureanu. Din șesul Poienii pornește spre est un drum forestier până în Drumul Regelui (Transalpina de azi), iar spre vest potecile și pantele coboară spre Sterminos, apoi spre Tirici, Răscoala și Cimpa. Perspectiva care se deschide spre Est către Obârșia Lotrului, către platourile Lotrului și Tărtărău, apoi spre Valea Frumoasei și hăt departe spre Păltinișul Cindrelului, spre Oașa, spre Clăbucet, Măgura, Șureanu și Vârfu lui Petru etc.

„De aici  – precizează autorul – ne apare în desfășurare PANORAMA VĂII JIULUI, Ținutul Momârlanilor, având o lungime de 46 km, din satul Răscoala până la Câmpu lui Neag, și o lățime variabilă, între doi și nouă kilometri, cu maximum la confluența Jiului de Est cu Jiul de Vest, acoperind o suprafață de 137, 6 km2 . În partea vestică a Văii Jiului, apărând ținutul ca o cetate, se profilează munții Retezat, masivul Straja, munții Vâlcanului și vârful Oslea. Trecând defileul Jiului pe la Polatiște, spre Est, se înalță  munții Parângului cu vârfurile sale, între care Parângul Mare/ Mândra de 2519 m este al treilea din țară, după Negoiul și Moldovanul.

Pe scurt zis, nedeia din Poiana Muierii aduna locuitori din Hunedoara, Gorj, Vâlcea, Alba și Sibiu, – în apropiere de 2-3 km trecând Drumul Regelui/ Transalpina, unul din cele mai vechi și cele mai înalte, pe care au mărșăluit și armatele romane acum două milenii, cu punctul cel mai înalt, Pasul Urdele (2145 m), traversând munții Parâng.

Numele de „Poiana Muierii” are și el trimiteri legendare, amintind când de o Frumoasă „strigoaică” a locului, găsită moartă, când de locul în care femeile s-au strâns ca niște amazoane pentru a-și elibera bărbații luați la oaste de către turcii invadatori pe la Câmpul lui Neag, dar mai precis ar fi să dăm crezare acelui obicei legat de nedeia respectivă prin care locuitorii din varii ținuturi mărginașe își găseau aici jumătatea (precum la „Găina”), „Poiana Muierii” fiind așadar un loc de întemeiere a căsătoriilor, locuitorii stabilind astfel legături între ținuturi montane mai apropiate sau mai îndepărtate (cercetătorul etnograf Gheorghe Pavelescu vorbea de procesul de „endogamie îndepărtată” – v. Nedeile pastorale din munții Sebeșului, în „Apulum”, XXV, 1988, p. 567). Iată și cam ce rol de liant etnic aveau nedeile organizate pe platouri muntoase adunând locuitori dintr-o parte și alta a lanțului carpatic, sărbători pastorale de socializare și schimburi a căror obârșie se pierde în negura mileniilor… (Cap. IX, Nedeia – târg de fete?).

Realizând o „călătorie imaginară în timp de la estul Văii Jiului la vestul Văii Jiului”, autorul încearcă o clasificare a nedeilor din Ținutul Momârlanilor, stabilind pe trei paliere: nedeile din vatra satului, nedeile pastorale din munți și măsuratul oilor în munți. Este impresionantă de-a dreptul consemnarea punctuală, pe soroc și localități a tuturor acestor sărbători populare. Pe lângă nedeile „din vatra satului” deloc puține (de la Jieț, Malaia, Paroșeni, Merișor, Petroșani, Răscoala, Sălătruc, Lupeni, Dealul Babii, Uricani, Crivadia, Plopi, Bănița ș.a.m.d.), sunt consemnate „nedeile din munți” (Șureanu, Lotru, Parâng, între care se află și cea de la Poiana Muierii), apoi nedeia cu „măsuratul oilor” în Ținutul Momârlanilor, obicei păstrat până în zilele noastre în localități atât din Vestul cât și din Estul Văii Jiului, dar și în alte spații pastorale românești (Cap. XIX. „Ținutul momârlanilor, de la Nedeile vechi, la Nedeile de azi”). Autorul consemnează totodată aspecte privind „relansarea” oieritului și a nedeii din Poiana Muierii, ca și de pe alte masive muntoase (Parâng, Lotru, Șureanu, Retezat), obiceiuri devenite azi „festivaluri”, care au loc nu pe platourile înalte ci „la poala munților”. Autorul se întreabă retoric dacă „Mai există nedeile pastorale din munți?” și tot el trage o concluzie deconcertantă: „Oricât ar părea de dureros, răspunsul este trist și negativ.” (Epilog).

Monografia privind nedeia din Poiana Muierii este una din cele mai temeinice pe această temă, etnologul tratând fenomenul respectiv dintr-o perspectivă multiplă, geografic-istorică și socială-etnografică, dovedind o cunoaștere nu numai documentară dar și din interior, ca petrilean, fiu al Jiețului, autor îndeobște recunoscut a peste treizeci de lucrări dedicate neamului străvechi al momârlanilor din Valea Jiului, scriind despre tradiții și obiceiuri, credințe, datini, superstiții, despre riturile de trecere și pițărăi, dar și despre „Graiul jienilor momârlani. Mic dicționar” (2012, 2020) ori despre „Valea Jiului în legende și povestiri – o privire etnologică neconvențională” (2017).

Scriind despre câteva din cărțile dlui Dumitru Gălățan-Jieț, inclusiv despre „Nedeia din Poiana Muierii”, crezusem deunăzi că aceasta ar constitui o lucrare care, potrivit dictonului latin, ar încorona amplul proiect de cercetare etnofolclorică a Văii Jiului (finis coronat opus). Dar nu, căci, iată, o nouă lucrare, definitivată în toamna lui 2021 își așteaptă lumina tiparului. Este vorba de Zestrea culinară şi longevitatea în Ţinutul Momârlanilor, în care autorul revine cu date interesante „despre modul de viaţă al momârlanilor-jieni, obârşii şi tradiţii, dar mai ales modul de alimentaţie responsabil în bună măsură pentru longevivii satelor”, care confirmă încă o dată„şi inteligenţa nativă a jienilor-momârlani folosită cu pricepere în momentele necesare”.Devotatul etno-folclorist se dovedește un foarte bun cunoscător al „reţetelor culinare mai vechi sau mai noi, lăsate nouă urmaşilor”, dovedind deopotrivă talentul culinar și priceperea nutritivă „fără o anume pregătire ştiinţifică” a locuitorilor din Valea Jiului.

Referindu-se la modul de viață al momârlanilor, autorul amintește, mai întâi, de „bătrânii satelor”, unii dintre aceștia făcând parte din „Sfatul bătrânilor” atât de important în conducerea treburilor obștii.Longevitatea în satul tradiţional „era un lucru obişnuit, ceva normal”, nu puțini fiind locuitorii care depășeau cu bine suta de ani (în satul Jieț un țăran a atins 110 ani). Factori diverși, printre care este de amintit în primul rând modul de viață, au dus la scăderea longevității. Realizând o privire mai de amănunt, autorul reține ca factori care au influențat în bine modul de viață, longevitatea:călirea şi fortificarea organismului încă din copilărie, munca în aer liber, evitarea stresului (instinctiv țăranul evită aglomerația, încurcăturile, iubind liniştea şi echilibrul),rugăciunea, posturile, familiile multiple).

Capitolul al II-lea se referă în mod special la  alimentaţia ca „factor decisiv în longevitatea ţăranului”, în cadrul căreia medicul Gălățanu distinge: „cumpătarea”, „regimul lacto-vegetarian”, „diversificarea alimentației”, „modul de pregătire al alimentelor”, „consumul doar al produselor ecologice, naturale”, calitatea apei, a  aerului, „cura balneoclimaterică” cu băi de fân, plante și flori de tot felul, cunoașterea plantelor fiind o veche virtute a vracilor geto-daci (vezi „povraga” cu care vindecau vechii vraci polovrăgeni, din zona „peșterii lui Zamolxe”). Foarte interesant și aplicat este capitolul despreHrana Dacilor – Hrana Jienilor momârlani (III), grâul (și alacul), meiul şi orzul fiind cultivate şi utilizate în întreg spaţiul carpato-danubiano-pontic. De-a lungul anului se foloseau fructele (strugurii, merele, perele, prunele, fragii, afinele, zmeura), dar și unele plante autohtone uleioase (muştarul, macul, cimbrul şi mărarul), precum șisarea, oţetul din vin ș.a. De asemenea, carnea și prepararea ei, ca și produsele lactate. Ca leguminoase de bază erau: fasolea, caralabele (guliile), cartofii etc. Păstoritul, pescuitul și vânătoarea asigurau populației o alimentație bogată, variată și foarte bogată în vitamine.

Un capitol întreg reconstituie „un ciclu anual de alimentaţie în ţinutul momârlanilor”, înfățișându-se, cu lux de amănunte, alimentația jienilor-momârlani de peste anul cu sărbătorile religioase, în cadrul cărora alternau zilele de post cu cele de dulce, căci una era alimentația pe timp de iarnă, alta pe timp de vară și în funcție de necesitățile traiului.

Micul dejun, amiaza și cina erau principalele mese, fiecare cu specificul ei. „Unele feluri de mâncare folosite – precizează autorul – sunt perpetuate din moşi-strămoşi, îmbunătăţite pe parcurs, altele noi s-au adăugat cu timpul, iar unele care nu au rezistat «concurenţei», adică nu au fost pe gustul şi pe placul consumatorului ţăran, desigur s-au pierdut pe drum.” (V. Bucătăria românească). Detaliată este și bucătăria țăranilor din Valea Jiului în capitolul VI.Preparate şi reţete culinare folosite în bucătăria momârlănească, din care aflăm alimentația curentă cu mămăligă, mălai și pită, numai în cazul mămăligii specificându-se o largă varietate rețetară: mămăliga cu lapte dulce, mămăliga cu brânză, mămăliga cu jumări, cu jumări și brânză (topisală), mămăliga cu cârnaţ fript, mămăliga în pături (straturi, măramurăşenească, probabil fiind adusă de maramureşenii care au venit din Valea Jiului la exploatări forestiere sau la coasă vara), apoi celebru până azi bulzul (boț, cocoloș). Sau variante ale mămăligii: cirul, mămăliga boierească, mămăliga cu napti (cartofi). Apoi, mălaiul cu variantele lui, sau pita, mai rară, ca și cozonacul, în satul de altădată, doar la sărbători. Iată câteva bucate pregătite la pomeni: zama/ ciorba de oaie sau de fasole boabe, varza fiartă, păsatul cu brânză de oaie sau de post, zama de poame. Ca produse lactate erau: laptele(dulce, covăsât, storcit, gros), cașul, brânza (de multe feluri), jintița, urda, untul, balmoșul, papa, muiușul (unturușul), corastra. Sau preparatele din carne de oaie și miel: sloiul, costița, drobul, ciorba, mațe fripte, fripturi la tipsie, cârnăciori, carne la ceaun, noaten la proțap, pastrama ori săul de oaie. Avem apoi produse de la tăierea (ritualică, cu „pomana” respectivă) a porcului: slănina cu preparare specială pentru iarnă și vară, untura, cârnațul, sângeretele, caltaboșul (maieticul), toba (cașul). Nu lipsește nici lista preparatelor din ouă:ratoda (omleta), ouă-jumări, prăjite cu ceapă, brânză ori umplute. O varietate cunoaște și preparatele din carne (aitele/ răciturile/ piftiile, sarmalele, preparatele pane…) sau de bureți comestibili (pitoance, ciuciuleţi, păstrăvi, ciuperci negre, bureţi vineţi, iuţari, bureţii oilor (ciobăneşti), laba ursului, gălbiori, bureţi de rouă (bureţi de prun), de la ciorbe și ciulama la bureți-pane, inclusive iuțarii pe jar cu brânză sau conservați.

Nu lipseau dulciurile: miericica (gem momârlănesc) și chisălița (din prune), urdarul, plăcinte cu cartofi, cu scrob (cremă) sau cu brânză, scovergile (clătitele), pancovele, bulumacii cu brânză ș.a.m.d.

Ca băuturi, sunt menționate și comentate descriptiv: hidromelul (miedul), trincul, berea de casă,țuica, vinul. Nu sunt uitate murăturile asortate, varza acră…

Interesantă este Addenda din care aflăm că oierii-jieni aveau și „gumă de mestecat” / „mesteca”, consemnată de autor pentru prima data într-un material etnografic scris, aceasta fiind „o varietate de răşină ce apare pe trunchiurile coniferelor (brazilor), fiind la îndemâna oierilor în cursul verii când oile păşunează în decorul mirific al munţilor”: „Mesteca este o răşină aparte, apărând separat de răşina obişnuită, fiind chiar incompatibilă cu aceasta. Mesteca apare pe coaja nerănită a bradului sub formă de pticui cum îi numesc oierii. Aceşti pticui au forma unor picături sferice sau ovale, de mărimea «buricului unui deget» sau mai mici, având o culoare gălbuie cu o uşoară nuanţă de roz, nelipicioasă spre deosebire de răşină, de consistenţă mai mare decât a răşinii, limpede ca aspect, cu un miros specific aromat, plăcut, neînţepător.”

Iată finalul Addendei, destul de grăitor despre cum medical Gălățanu a aflat multe din tainele felului de viață al jienilor-momârlani exercitându-și profesia acolo, la obârșie:

„Prin anii 1970 s-a prezentat, în cabinetul stomatologic unde-mi desfăşuram activitatea, un oier numărând 75 de primăveri, cu care ocazie i-am făcut prima extracţie dentară. Departe de mine gândul să asociez integritatea aparatului dento-maxilar doar cu folosirea mestecii, dar sumându-se cu modul de viaţă şi mai ales cu modul de alimentaţie, cu alimentele folosite, naturale, unele suficient de dure care solicitau la maxim aparatul dento-maxilar, şi alţi factori asupra cărora nu este momentul să insistăm, ar fi putut da o mână de ajutor în bine şi folosirea mestecii.”  (Să menționăm și noi, potrivit cu amintirile copilăriei, că pe trunchiul vișinilor, corcodușilor dar mai ales al prunilor din curți și grădini apăreau un fel de boabe de clei, cu un gust dulceag-lipicios, căutate de cei mici, când aceste boabe nu erau culese de cei mai mari pentru a lipi cu acest clei natural scrisori, hârtii etc).

În această notă de observație deopotrivă pitorească și științifică se încheie textul cercetării, completat cu un Glosar (specific limbajului folosit în zonă) și cu o Bibliografie adecvată,în care sunt citate șase din lucrările autorului însuși:Satul meu de altădată, (2011), Momârlanii ieri şi azi (2007), Păstoritul din Valea Jiului ieri şi azi (2014), Monografia etnografică a Ţinutului Momârlanilor (2016), Cine sunt momârlanii? (2019), Graiul jienilor momârlani. Mic dicţionar, ediţia a II-a (2020).

Zestrea culinară şi longevitatea în Ţinutul Momâlanilor este o lucrare bine gândită și temeinic realizată. Ea grăiește încă o dată despre iubirea și atașamentul autorului față de tradițiile, obiceiurile, modul de viață al locuitorilor din mijlocul cărora s-a ridicat acest „fiu al Jiețului”, devenit, iată, printr-o muncă asiduă și devotată, cel mai de seamă monograf al Ținutului momârlanilor, autorul unei panorame etnografice complete, de neîntrecut în complexitatea și temeinicia fenomenului abordat, din perspectivă istorică, geografică, socială, culturală, spirituală…

Această panoramă etnografică a Văii Jiului are, însă, acum, și o semnificație mai specială, aceea de a recomanda un brand autentic – Ținutul Momârlanilor, cu bogata zestre etnografică și de bună temeinicie istorico-geografică. „Se vorbeşte – scrie dl Dumitru Gălățan-Jieț – despre dezvoltarea turismului şi mai ales a agroturismului în Ţinutul Momârlanilor dar, din păcate, se face prea puţin în practică, pentru acest lucru. Cel care a pus temeinic umărul la promovarea tradiţiilor şi obiceiurilor locale precum şi la dezvoltarea turismului în masivul Straja şi implicit în Ţinutul Momârlanilor este inimosul Emil Ilie Părău, un om al faptelor.Pentru dezvoltarea şi promovarea turismului în Valea Jiului era, desigur, nevoie şi de un brand de promovare, de o marcă oficială a Văii Jiului, care să facă tot ce se poate pentru cunoaşterea acestui ţinut şi pentru atragerea turiştilor. La acest lucru s-a gândit tot Ilie Părău, omul de afaceri lupenean. Aşa s-a ajuns la minunatul brand de promovare, o marcă oficială reprodusă pe prima copertă. Brandul a fost repede însuşit şi promovat de toate primăriile din Valea Jiului. Momârlanii-jieni se autointitulează cu mândrie «urmaşii geto-dacilor liberi» şi normal imaginea brandului îi reprezintă.”

Ținutul Momârlanilor de pe Văile Jiului, congruent cu Țara Hațegului întinsă hăt spre Nord până la Mureș, parte „istorică” a Țării Românești, este, iată, pus în adevărata lui valoare și deplină lumină decel mai vrednic și statornic etno-folclorist al zonei.

Nimeni până acum nu s-a dedicat unei asemenea cercetări regionale de amploare în materie de etnologie precum dr. Dumitru Gălățan-Jieț,Cetățean de onoare al orașului Petrila (2010), „Ambasador al Județului Hunedoara” desemnat de Consiliul Județean respectiv (2016), dăruit cu o „Gramata” episcopală de regretatul P.S. Gurie, Episcopul Devei și Hunedoarei (2018) „pentru deosebita activitate culturală desfășurată în vederea păstrării și promovării tradițiilor și obiceiurilor momârlanilor din Valea Jiului.”

Vom încheia prezentarea acestui vrednic fiu-etnolog al Văii Jiului cu rândurile ce i le-a dedicat scriitorul Isidor Chicet, la rândul lui „petrilean de vază”, adică un alt „concitadin” al lui I. D. Sârbu:

„Pasiunea pentru etnologie a doctorului Dumitru Gălățan-Jieț își are rădăcina în convingerea fermă că românii au nevoie de restituiri și recuperări necesare pentru a se redefini/ redescoperi în vremuri tulburi, în care cel mai mare pericol este pierderea identității. Tocmai de aceea, acest prolific autor, ajuns, iată, la a opta carte despre momârlani, dăruiește cititorilor pagini inestimabile din experiența proprie de viață, a celui care a cunoscut din interior întreg sistemul existențial al comunității de sub Parâng. O carte frumoasă, rotundă, închisă/ deschisă în Cercul Vieții, o imagine complexă despre tot ceea ce înseamnă Nașterea, ca ființă umană, sub un munte sacru, un ansamblu de credințe, obiceiuri și valori tradiționale cu nimic mai prejos decât cele din alte zone etnografice, o carte adresată celor de mâine, dacă vor mai fi români…(…) Dumitru Gălățan-Jieț face parte din stirpea rară a acelor suflete prin care exemplul personal confirmă sintagma «Omul sfințește locul». Bun creștin, în adevăratul sens al cuvântului, scriitor și etnolog, s-a hotărât să înnobileze prin munca sa tărâmul de la poalele Parângului, de care, inevitabil, prin origine, îl leagă moșii și strămoșii săi.” (2010)

Ca locuitor al orașului lui Brâncuși, străbătut de Jiul ieșit din aprigul defileu, așadar ca vecin cu Ținutul Momârlanilor, jian-pandur de peste munte,  din Ținutul Gorjului, salutăm cu mai veche prețuire realizarea acestei preeminente panorame etnografice indimenticabile, pe care o credem, pentru multă vreme de acum înainte, nu numai substanțială și de mare complexitate, dar și de neîntrecut.

 

ZENOVIE CÂRLUGEA

Tg.Jiu, ianuarie 2022

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.