Chiar foarte de sus… La nivel de milenii – pentru vremurile mai vechi, de secole – pentru cele mai apropiate, distingând (mă rog, încercând asta) tendinţele, „orânduirile”, etapele mari, nu evenimente, oricât ar fi fost ele de spectaculoase şi de influente. Plecând de la „desprinderea din maimuţă” (nu e neapărat o plasare explicit evoluţionistă, dar un asemenea punct de vedere are unele avantaje, de pildă, în „prezicerea viitorului”, prin extrapolarea tendinţelor) până în vremea de azi şi alunecând puţin şi spre ziua de mâine – mă rog, secolele de mâine… Concluzia este pesimist-descurajantă, cer de-acum îngăduinţă cititorului (abordarea creaţionistă ar mai îndrepta câte ceva în zona asta, dar amân tentaţia).
Cuvintele-cheie sunt: consumerism, productivism, sclavagism, proprietate, invazii, colonii, globalizare,… iar la final, după o asemenea enumerare, mai toate ipotezele nu pot fi decât sumbre…
Aşadar…
Am fost la începuturi puţini, abia vorbeam, mâncam mai mult vegetale, fructe, frunze şi rădăcini. Am adăugat la dietă animale, mai mici sau mai mari. Vânători şi culegători, grupuri mici, nomade. Unelte puţine, haine la fel, adăposturi pentru durate mici. Toată averea cărată pe umeri.
A venit însă „marea păcăleală” – revoluţia agrară (preiau sintagma de la Yuval Noah Harari, căutaţi-i cărţile, merită citite; bibliografia e, însă, mult mai cuprinzătoare, uriaşă chiar, multe titluri pot fi găsite şi prin revistă). Am „domesticit” grâul, porumbul, cartoful. Noi pe ele sau ele pe noi? Ne-am sedentarizat, ne-am hrănit mai constant-predictibil, deloc mai bine, ne-am înmulţit, ne-am făcut case, sate, unelte, am adunat „avere”. Şi aşa a început… globalizarea – şi toate neplăcutele cuvinte-cheie de mai sus.
Cu vremea, au devenit presante trei necesităţi fundamentale: resurse (sol, apă, sare, piei etc.), forţă de muncă şi unelte. Pentru unelte, e nevoie şi de alte resurse (lemn, metale). Se conturează trei moduri imediate de a satisface aceste necesităţi: cauţi resurse în jur (migraţii spre teritorii noi) sau la alţii (jafuri, invazii, colonizare), cauţi forţă de muncă (în sat sau la alţii, invaziile au rost şi aici), respectiv, progres tehnic. Doar ultima direcţie de acţiune este morală – chiar dacă perfecţionarea uneltelor a fost totdeauna simultană cu perfecţionarea armelor.
Aşa a apărut sclavagismul, aşa au apărut marile invazii, imperiile.
Imperiile măresc consumul (birocraţie, armată, decadenţă), progresul tehnic măreşte şi el consumul. Creşte populaţia, creşte continuu „nivelul de trai”, între timp, producţia devine scop în sine, ca fiind aducătoare de profit, aşadar trebuie valorificată-vândută. Apare comerţul, apar banii (uluitoare evoluţie, de la troc, la „monede” din sare, la aur, hârtie, până la numere pe un calculator…), apare publicitatea (mai întâi se produce obiectul, apoi se induce cumpărătorului convingerea că are nevoie de el…). După resurse, forţă de muncă şi unelte, apare o a patra mare necesitate: piaţa de desfacere!
Observaţi că toate cele amintite sunt intim legate de globalizare: migraţii, descoperiri geografice, incursiuni militare, imperii, comerţ, metropole, colonii, bani.
Ca orânduire, formal, sclavagismul s-a încheiat de mult. Au trecut marile migraţii peste Europa, lumea a „progresat” (ghilimele ar trebui explicate, dar nu o fac acum), „civilizaţia occidentală” s-a impus. Implicit, s-au impus productivismul şi cunsumerismul, în formă strălucitor agresivă, insistent promovate, hipnotice.
La începutul secolului XVII, o corabie (olandeză) a dus în Statele Unite primii sclavi africani. Un paradox şocant: „cea mai democratică ţară din lume” a reoficializat sclavagismul şi comerţul cu sclavi! Din nevoia de forţă de muncă, desigur (pentru plantaţiile de bumbac, mine etc.). Tot cam pe atunci au apărut imperiile coloniale – englez, spaniol, olandez, francez, belgian, german, italian,… (am acoperit toată Europa de Vest!). Colonii „standard”, ocupate cu forţa, mai ales în Africa, dar şi în Asia, Oceania, America Centrală.
Au apărut între timp corporaţiile, companiile transnaţionale, paradisurile fiscale, bursele de mărfuri. Dumnezeu a fost trimis în cerurile lui (iluminismul, Revoluţia Franceză, comunismul), „ucis” (Nietzsche), totul s-a secularizat, despiritualizat – noii zei erau banul, averea! Beneficiari: metropolele imperiale şi corporaţiile. Contribuitori la bunăstarea lor – coloniile şi neo-sclavii.
Pe la jumătatea secolului trecut, s-a încheiat – de jure!… – şi vremea imperiilor coloniale, dar apăruse deja o idee „genială”, împinsă în ultimele decenii la paroxism: colonizarea viitorului. Nu e o figură de stil, nu e exagerare, e vorba despre împrumuturi, despre a trăi bine azi pe seama viitorului. Împrumuturile personale grevează propriul meu viitor, cele ale statului pot apăsa şi pe umerii/buzunarele copiilor şi nepoţilor mei.
Spun că este o idee genială pentru că, la prima vedere, este nelimitată în posibilităţi. Viitorul este nemărginit, bani virtuali există cu nemiluita, iar o butadă cu tâlc spune că oricând poţi astupa o groapă cu pământ scos dintr-o groapă nouă…
În practică nu e chiar aşa. Vin scadenţele, mai sunt şi dobânzi, apar crize – gropile trebuie să fie tot mai mari, la un moment dat ajungi cu noua groapă pe locul primei gropi…
„Soluţia” se vede în jurul nostru: „căderea comunismului” a transformat în neo-colonie jumătate din Europa. Mai sunt şi primăverile colorate, arabe sau nu, maidanele portocalii, mişcările cu sau fără „haştag”, drepturile omului, democraţia, societatea deschisă… Europa de Est, Africa, lumea arabă, America de Sud, Oceania – jumătate din lume. Peste tot, surse de resurse (sol, subsol), de forţă de muncă, pieţe de desfacere, tensiuni şi manipulare.
Nevoia de unelte a motivat patru revoluţii industriale/tehnologice. În cea de a patra tocmai am intrat, e posibil ca ea să „rezolve” şi nevoia de forţă de muncă (trimiţând o mulţime de oameni în şomaj, cu efecte potenţial dramatice). Până atunci, „sclavagismul” înfloreşte – căci ce altceva este emigraţia (inclusiv cea românească) în căutarea unui loc de muncă, aproape oricare ar fi acesta? Si s-a mai generalizat o formă de sclavagism, mai subtilă: dependenţa de „job”, de şef, de locul de muncă. Pentru carieră, dar mai ales pentru bani – de multe ori, pentru a plăti împrumuturile, ratele la bancă. „Legarea de birou”, prin rate. Se spune că toate marile oraşe sunt lagăre de muncă – dacă aveţi cunoscuţi prin marile oraşe (din lume, dar şi de la noi) staţi de vorbă cu ei, vor avea şi ei o revelaţie… Sclavi (de tip nou) şi cumpărători – dublă resursă…
Toate aceste tendinţe-procese par a se accentua – desigur, în corelare şi interdependenţă cu procese locale, geo-politice, motivate de istoria recentă, motivate etnic, religios, cultural, direcţionate uneori de apariţia unor personalităţi puternice sau doar puternic promovate (în ultima vreme, de cele mai multe ori, produse de „laboratoare” explicite sau doar ghicite).
Ziua de mâine? Nu am promis soluţii şi prognoze, pentru că soluţii (optimiste) nu am, prognozele sunt doar scenarii alternative, incerte ca orice scenariu…
Spuneam şi altădată, conflictul major al lumii contemporane este cel dintre globalizare (metropole imperiale şi corporaţii, împreună subordonându-şi inclusiv organisme internaţionale precum ONU şi UE) şi suveranitatea locală, apărată de graniţe, tradiţii, state naţionale, de luciditatea pe cale de dispariţie a coloniilor, anesteziate de propagandă şi manipulare. Simplific, am mai recunoscut asta, pentru că rămân cu discuţia la „nivel foarte înalt”. Ignor, de exemplu, China şi Rusia, două cazuri speciale, două „nuci tari”, simultan globalizatori, dar şi păstrându-şi (deocamdată şi într-o anume măsură) suveranitatea.
Un episod recent, mult semnificativ: Pactul global pentru migraţie, impus de ONU (chiar dacă, ironic, N vine de la Naţiunilor…), la Marrakesh, pe 10-11 decembrie 2018. Un citat doar: „Migraţiile fac parte integrantă din globalizare, legând între ele societăţile unei aceleiaşi regiuni şi o regiune de alta şi făcând din noi toţi ţări de origine, de tranzit şi de destinaţie.” Mai explicit nu se poate.
Iar lucrurile vor continua, contradicţia se va adânci, la limită, globalizarea va învinge. Miza este prea mare, „globalizatorii” nu au cale de întoarcere, sunt, vorba unui proverb chinezesc, călare pe tigru, dacă se dau jos, dungatul (aici, falimentul, justiţia, demos-ul, istoria) îi mănâncă. Partea cu adevărat proastă este că chiar dacă statele naţionale reuşesc să-şi păstreze suveranitatea, continuând cu productivismul-consumerismul de azi, scăpat de sub control, ajuns scop în sine, sfârşesc tot acolo – epuizarea resurselor, poluare, dezastru ecologic, criză.
Asta, pe termen lung. Pe termen scurt, pentru o generaţie sau două, naţiunile şi statele suverane (măcar cât pentru a contracara afirmaţia că „gazul vostru e şi-al nostru”, vorba fiind despre gazul nostru din Marea Neagră…) pot asigura atenuarea statutului de colonie. Şi pot, măcar parţial, deglobaliza „dezvoltarea”.
Prin urmare, întrebarea pe care o sugerez tuturor bunicilor rămâne: „ce ţară lăsăm noi nepoţilor noştri?”… La nivel global, se poate înlocui ţară cu planetă...
Soluţii pe termen lung?
Nu văd cine se încumetă. Despre colonizarea spaţiului vorbesc scriitorii SF de multă vreme, dar nu aş miza pe asta. Tot ei vorbesc şi despre sfârşitul civilizaţiilor – aş acorda mai mare credit unei asemenea alternative. Civilizaţia umană îmbătrâneşte, se vede cu ochiul liber (dacă şi mintea este liberă), e posibil şi să moară – de „moarte bună”, sinucigându-se (atomic sau altfel), în urma unul cataclism natural etc. etc., sunt multe posibilităţi.
Se pot imagina şi două variante mai blânde.
Trec repede peste cea prea puţin realistă, care contează pe faptul că oamenii îşi vor recalibra dorinţele, resetând stilul de viaţă, revenind la spirit, simplitate, natură, sustrăgându-se tiraniei celor materiale. Mare minune ar fi!… Mulţi pot probabil recunoaşte că jumătate dintre lucrurile pe care le-au adunat în jur le sunt inutile, dar nu văd pe cineva dăruindu-le (cui?) şi plecând la ţară, metaforic vorbind…
Mult mai plauzibilă este însă o posibilitate blând-catastrofică: înlocuirea treptată a oamenilor cu oameni noi, ingineriţi genetic, protezaţi, cyborgi, roboţi, fiinţe virtuale, fiinţe de informaţie, eventual nemuritori – fără dorinţi, fără căinţi. Ne-au avertizat în sensul acesta aceiaşi scriitori SF, dar şi oameni de ştiinţă. Se rezolvă toate problemele umanităţii prin… eliminarea umanităţii… Într-un secol sau cinci sau zece, un fleac pentru istorie…
Vom trăi şi vom vedea nu se aplică, vom muri şi vom vedea e doar o vorbă poetică. Să trăim ca şi când am fi eterni e un sănătos sfat teologic – adăugirea fiind: ca şi când Dumnezeu ne-ar fi alături. Poate că aici este scăparea omenirii: să-L rechemăm pe Dumnezeu drăguţul printre noi…
Dar, mai ştim noi cum s-o facem?… Dar, va binevoi El să revină?…
Curtea de la Argeș