default-logo

Istoria uitată a românilor

Subiecte pe care le-am abordat cu mulți ani în urmă în activitatea mea jurnalistică revin într-o actualitate pe care nu și-a dorit-o nimeni. Consideram că fapte grave, care au zdruncinat viața părinților și bunicilor noștri, nu se mai pot întoarce. Că suntem suficient de înțelepți pentru a nu repeta greșelile care ne-au adus într-o atare situație. Dar sunt câțiva mari gânditori care au observat tocmai această incapacitate a societății omenești de a sesiza semnele apropierii unui mare cataclism social.
„Cei care nu învață din istorie sunt condamnați să o repete”
Filosoful spaniol George Santayana spunea, cu peste o sută de ani în urmă: „Cei care nu învață din istorie sunt condamnați să o repete”. Iar W. Churchill, referindu-se la anumite acțiuni care ar fi putut evita cel de-Al Doilea Război Mondial, observa: „Când situația putea fi gestionată cu ușurință, a fost neglijată, iar acum, când este complet scăpată de sub control, găsim prea târziu soluțiile care ar fi putut să o remedieze. Nu este nimic nou în această poveste. Este la fel de veche precum cărțile sibiline. Se încadrează în acea lungă și sumbră succesiune a istoriei neînsușite de indivizi și a imposibilității confirmate de învățare a omenirii. Dorința de predictibilitate, lipsa voinței de a acționa atunci când acțiunea ar fi simplă și eficientă, absența unei gândiri riguroase, amestecul irațional al sfaturilor până la apariția situației de urgență, până când instinctul de conservare nu mai poate opera – aceștia sunt factorii care conduc inevitabil la repetarea interminabilă a istoriei”.
În ceea ce privește istoria noastră, a românilor, compusă din experiențele de viață ale fiecărui român trăitor în perioada ocupației sovietice, bolșevice, fie în România, fie în Basarabia, am avut ocazia să discut cu personalități marcante ale Gorjului, care au cunoscut atrocitățile acelor ani.
Prin poziția sa socială, doctorul Constantin Lupescu (renumit medic târgujian, decedat în urmă cu aproape 20 de ani) a fost unul dintre cei care a cunoscut numeroși politicieni, oameni de cultură, scriitori, dar și membri ai regimurilor de opresiune, fiind el însuși o victimă a deciziilor abuzive ale tribunalelor politice comuniste, condamnat la muncă silnică, închisoare și confiscare a averii. Memoriile sale, strânse în două volume de „Biografii sentimentale”, au concizia și detașarea date de trecerea anilor și de înțelepciunea vârstei la care au fost scrise.
Dintre persoanele remarcabile cu care a intrat în legătură în anii de după instaurarea regimului bolșevic în România, s-a desprins și figura unei importante personalități basarabene, pe care dr. Lupescu a evocat-o în cadrul unuia dintre numeroasele interviuri pe care le-am înregistrat în perioada anilor 1997-1998. Este vorba despre Ion Buzdugan, poet, literat, membru și secretar al Sfatului Țării.
Există răni teritoriale care nu au fost niciodată vindecate
Ajunși într-un moment în care atenția lumii întregi se îndreaptă către răsăritul Europei și a conflictelor sângeroase redeschise ca urmare a neacceptării unor situații consfințite prin tratate de pace sau de bună vecinătate semnate după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, consider că este bine să reamintim pagini de istorie care ar putea să ne ajute să înțelegem mai bine evenimentele recente.
Întrebări uitate de mult sunt reluate în aceste zile, cu privire la destinul românilor din jurul granițelor actuale ale României. Dacă avem curiozitatea să răsfoim cărțile de istorie, vom descoperi răni ale acestei națiuni care nu au fost niciodată vindecate. Aflată mereu la confluența imperiilor, România și-a putut reface granițele naturale, prin efortul diplomatic și curajos al unor adevărați oameni de stat, doar pentru scurt timp.
Nu știm ce îi va rezerva viitorul acestei țări. Adevărații bărbați de stat se nasc rar și sunt sprijiniți și mai rar în demersurile lor. Pe de altă parte, războaiele nu vor aduce niciodată bunăstare și un bun renume națiunilor care le poartă, cu scopul de a rescrie hărți cu frontiere variabile, în funcție de interese politice, economice și, mai ales, de orgolii nepotolite.
27 martie 1918 – Unirea Basarabiei cu România
Un fapt istoric care a fost omis perioade îndelungate din cărțile de istorie ale elevilor noștri, scrise în deceniile de mijloc ale secolului XX, a fost unirea Basarabiei cu România. Dacă ziua de 1 decembrie 1918 a fost întotdeauna acceptată și marcată, mai mult sau mai puțin, ca o zi istorică de importanță națională (căci Transilvania a rămas în componența României și după cel de-al Doilea Război Mondial), ziua de 27 martie a aceluiași an nu se amintea decât foarte rar, pentru a nu „jigni” sentimentele marelui vecin de la răsărit. Cert este că alipirea Basarabiei în primăvara anului 1918 a fost rezultatul voinței românilor de dincolo de Prut, care s-au răzvrătit în primul rând împotriva pericolului pe care-l reprezenta pierderea identității naționale, pierderea limbii române.
Profesorul Gh. Nichifor (profesor de istorie din Târgu Jiu – n.a.) analiza, în interviul amintit mai sus (disponibil la https://studio.youtube.com/video/FUhL_UT90Kc/edit), situația tuturor teritoriilor locuite de români: „În Basarabia, lucrurile au evoluat către dorința românilor de aici, de respectarea a limbii române. Și atunci, militanții basarabeni pentru Unire au promovat această idee, de revenire a limbii române în prim-plan. După 1812, când noi am pierdut Basarabia, aici țarismul a impus cu toată forța limba rusă. Dacă în celelalte regiuni – Transilvania, Bucovina, Banat – limba română nu a fost oprimată așa de mult, în Basarabia s-a ajuns până la arderea cărților românești, până la impunerea limbii ruse în biserică, în justiție, în armată, în școală chiar. A fost perioada în care câțiva condeieri cu suflet românesc încercau să mențină vie flacăra românismului, reușind chiar să restabilească interesul pentru grafia latină. Printre aceștia, poetul și folcloristul Ion Buzdugan”.
Acesta s-a născut în Basarabia, în localitatea Brânzenii Vechi, a fost un poet și folclorist român consacrat, având culegeri de folclor basarabean, o serie întreagă de poezii publicate, dar mai cu seamă articole în presă. Activitatea sa politică s-a desfășurat în cadrul Partidului Național Moldovenesc, obiectivul de căpetenie al acestui partid fiind dobândirea autonomiei politice, administrative, bisericești, școlare și economice pentru Basarabia.
Folosindu-se de momentul de destindere ivit în politica Rusiei față de țările din fostul imperiu țarist după revoluția bolșevică din octombrie/noiembrie 1917, Partidul Național Moldovenesc și Sfatul Țării au hotărât revenirea Basarabiei la Patria-mamă.
Profesorul G. Nichifor subliniază: „Basarabia nu a fost râvnită numai de ruși, ci în acest context tulbure, cei care și-au pus problema să pună mâna pe această provincie bogată românească au fost ucrainenii. De altfel, ei au decretat în parlamentul lor de la Kiev, Rada, cum se numește, intenția de a revendica toată puterea legislativă și executivă a Basarabiei. Totul era bun și frumos, se făceau tot felul de promisiuni, numai că ucrainenii își exprimau intenția aceasta la modul destul de agresiv și basarabenii nu au fost induși în eroare. Astfel, deja au început să se poarte tratative la Iași pentru cooperare între cele două conduceri (de la Chișinău și București – n.a.), se instaurase la Chișinău o conducere și s-a ajuns foarte repede la actul din 27 martie 1918, adică unirea Basarabiei cu România. Aici, Ion Buzdugan joacă un rol de seamă. El va fi secretarul Sfatului Țării, care a consfințit acest act legitim al românilor. De altfel, este bine de știut că tânărul său șef, care era președintele de până atunci al Republicii Democratice Moldovenești – așa se numea Basarabia -, Ion Inculeț (un conferențiar universitar de origine română de la Petersburg) îi inspirase mare încredere, dat fiind faptul că nu avea veleități de a rămâne conducător al Basarabiei. Unirea cu România s-a făcut oarecum condiționat, în sensul că Sfatul Țării, în acea declarație de unire, pretindea unele drepturi și libertăți democratice pentru locuitorii Basarabiei, impuse de o realitate puțin diferită decât cea din România. Și Ion Buzdugan este unul dintre cei care au lucrat la elaborarea acelei declarații, ca secretar al acestui organism reprezentativ”.
Pribeag pentru a-și salva viața
După ce și-a atins scopul pentru care a fost creat, Sfatul Țării s-a dizolvat. Nu avem prea multe documente despre activitatea lui Ion Buzdugan din acea perioadă, care s-a desfășurat, probabil, destul de liniștit. Al Doilea Război Mondial a schimbat încă o dată destinul acestui om. Nemaifiind în siguranță după alipirea Basarabiei la Uniunea Sovietică, Ion Buzdugan trece Prutul în România și încearcă să-și piardă urma. Astfel, a ajuns în Gorj. Și-a legat speranțele de fosta sa colegă de liceu de la Bălți, căsătorită mai târziu cu fratele doctorului Constantin Lupescu, cel care a locuit în casa de pe strada Popa Șapcă din Târgu Jiu, lângă Spitalul Județean de Urgență și în apropierea Bibliotecii Județene „Christian Tell”.
Dr. C. Lupescu: „În toamna anului 1945 (poate 1946, nu-mi amintesc perfect), într-o seară de toamnă, am auzit niște ciocănituri la ușa de la intrarea casei mele. Când am deschis-o, în fața mea era un bătrân, cu barbă și mustăți albe, îmbrăcat cu o tunică, încălțat în bocanci. Avea o privire pătrunzătoare și vorbea lent, cu un accent puțin străin. M-a întrebat cum mă cheamă, cine sunt. După ce i-am spus numele de familie m-a întrebat și de diminutivul pe care îl întrebuințează soția mea. Apoi l-am invitat în casă și a început să povestească: «Eu sunt Buzdugan, care în 27 martie 1918, în calitate de secretar al Sfatului Țării, împreună cu președintele Inculeț și cu vicepreședintele Pan Halipa, am semnat unirea de veci a Basarabiei cu Țara Mamă. Eu mă simt acuma urmărit de NKVD și chiar de Securitate. M-am dus la fratele dumitale cu care sunt prieten, întrucât legătura de prietenie am stabilit-o prin soția lui, care a fost colegă cu mine de liceu la Bălți. Eu am făcut Dreptul, ea a făcut Medicina. Prin ea, m-am împrietenit cu fratele dumitale, care era colonel medic la Galați. M-am sfătuit cu el și el mi-a spus să vin la Târgu Jiu, la dumneavoastră, pentru că veți găsi o soluție».
A doua zi, invitat la micul dejun în casa doctorului, I. Buzdugan a început să povestească despre prigoana la care sunt supuși românii din Basarabia, despre faptul că nu au voie să se exprime în limba română, nu au voie să scrie cu litere latine, și arăta o mare părere de rău pentru suferința fraților români din Basarabia, aflați acum sub dominație sovietică.
Tot din amintirile dr. C. Lupescu am reținut că Ion Buzdugan i-a povestit, extrem de emoționat, cum s-a petrecut actul Unirii, la 27 martie 1918. S-a semnat de către Sfatul Țării, reprezentat de cei trei și a fost atunci un entuziasm extraordinar al populației, se îmbrățișau, se sărutau, iar apoi, când s-a dus la Iași cu documentele să le predea Regelui, prim-ministrului și Guvernului spunea: „a fost pentru mine așa o zi înălțătoare, o zi sfântă, pe care nu am putut să o uit […] Cea mai fericită zi a vieții mele a fost aceea când m-am prezentat în fața Regelui și Guvernului și cea mai mare nenorocire în 1940, când a trebuit să cedăm Basarabia din nou sovieticilor”.
Pentru a-l ajuta, dr. Lupescu a apelat la avocatul Miron Constantinescu, care îi era prieten. „Crezul lui era «Dumnezeu și patria». I-am spus toată istoria aceasta, iar el a zis: «Cu orice risc, trebuie să îl ajutăm. Eu sunt din Polovragi. Frații mei sunt ciobani. Îl predau fraților mei să îl ducă la mânăstirea din Polovragi». Și așa s-a și întâmplat, l-a dus la mânăstire. Eu aflam vești prin avocat, pentru că nu mă puteam duce să mă interesez, că ar fi devenit suspect pentru Securitate. El a stat acolo câțiva ani, după care a plecat în Ardeal. Nu știu, poate nu s-a mai simțit în siguranță, poate avea condiții mai bune în altă parte, nu mai știu. Dar m-am gândit că acest om a murit în anonimat, departe de rude, departe de prieteni, departe de cunoscuți”.
Ion Buzdugan a plecat de la Mânăstirea Polovragi și, îmbrăcat în aceleași haine cernite, poate va fi găsit adăpost și înțelegere dincolo de munți, la alți frați călugări, în alte locuri de taină. Poate că trupul său se odihnește în cimitirul vreunei mânăstiri, având la cap o cruce cu un nume monahal, astfel încât nimeni să nu-i poată tulbura somnul de veci.

Adina Andrițoiu

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*