Președintele Franței are „cele mai extinse puteri din lumea democratică”

Primul tur al alegerilor prezidențiale franceze este la mică distanță în timp. Doisprezece candidați concurează pentru Președinția franceză – o instituție unică, extrem de puternică. Experții spun că este cel mai puternic birou din lumea democratic, punctează france24.com
Alegătorii francezi merg la urna pe 10 și 24 aprilie, pentru a alege un nou președinte sau pentru a-l realege pe Emmanuel Macron, care este eligibil pentru al doilea mandat consecutiv de cinci ani. Șeful statului Franței se bucură de puteri considerabile în comparație cu mulți alți lideri mondiali.
Franța are trăsături atât ale sistemului de guvernare prezidențial, cât și al celui parlamentar. Dar este clar care „jucător” se bucură de cele mai largi puteri. „Președinții francezi au mai multă putere decât liderii celor mai multe democrații avansate, inclusiv Germania, Regatul Unit și, fără îndoială, Statele Unite. Ei nu doar comandă aparatul executiv , inclusiv forțele armate, dar tind să conducă agenda națională de elaborare a politicilor, cu puțină supraveghere parlamentară”, a explicat Consiliul pentru Relații Externe din New York, în 2017.
Un președinte francez este ales direct de popor și nu poate fi eliberat de atribuțiile sale de către Parlamentul națiunii decât în circumstanța extraordinară a unei „nerespectări a atribuțiilor sale vădit incompatibilă cu exercitarea mandatului său”; în schimb, președintele are puterea de a dizolva Parlamentul în orice moment.
Deci, ce face un președinte francez?
Deși Constituția Franței atribuie apărarea și diplomația primului ministru și președintelui drept responsabilități comune, ambele domenii au devenit, în practică, apanajul șefului de stat al Franței. Acesta din urmă este garantul constituțional al independenței națiunii și al integrității sale teritoriale. În calitate de comandant șef al forțelor armate, președintele prezidează consiliile naționale de apărare și comitetele speciale care definesc linia Franței privind programarea militară, descurajare, desfășurarea operațiunilor externe și contra-terorism. Președintele francez poate lua singur decizia de a desfășura forța nucleară.
Un președinte francez nu poate, însă, să declare război de unul singur. Constituția prevede că o „declarație de război este autorizată de Parlament”, deși această dispoziție nu a fost încă aplicată de când textul directoare al Franței a fost adoptat în 1958. Președintele are, totuși, puterea de a desfășura forțele armate în străinătate fără a informa Parlamentului în avans.
Președintele Franței conduce și diplomația țării. Se întâlnește cu șefi de stat străini și asigură reprezentarea Franței în străinătate, în țări străine și la instituțiile internaționale. De asemenea, președintele negociază și ratifică tratate în numele Franței și este garantul obligațiilor din tratate ale țării. De asemenea, este împuternicit să numească și să acrediteze ambasadorii francezi în străinătate.
Constituția franceză și alegerea președintelui prin vot universal direct acordă șefului statului prerogative considerabile de guvernare a țării. Președintele numește prim-ministrul și poate înceta atribuțiile acestuia, prezidează ședința cabinetului Consiliului de Miniștri, promulgă legi, poate supune un proiect de lege spre aprobare prin referendum și are puterea de a dizolva camera inferioară a parlamentului, Adunarea Națională. Președintele stabilește agenda de reformă pentru guvernul său. El are, de asemenea, puterea de a convoca Parlamentul pentru o sesiune extraordinară, pentru a examina o anumită problemă.
Dincolo de Constituție în sine, exercitarea puterii în Franța de-a lungul timpului este ceea ce a făcut ca rolul președintelui francez să fie atât de larg. De la început, Charles de Gaulle, primul președinte al Republicii a cincea și unul dintre părinții ei fondatori, s-a impus ca un fel de „monarh republican”, așa cum a spus expertul în drept constituțional Maurice Duverger în 1974.
Dar reformele din acest secol au contribuit și mai mult la puterea Președinției în Franța. În 2000, durata unui mandat prezidențial a fost scurtată de la șapte la cinci ani. Schimbarea a adus mandatele prezidențiale în concordanță cu mandatele de cinci ani pe care parlamentarii îi servesc în Adunarea Națională. Dar în anul următor, ordinea alegerilor legislative și prezidențiale a fost inversată, pentru a pune pe primul loc votul prezidențial. Această mișcare a făcut cu atât mai probabil ca un popor care și-a ales președintele cu doar câteva săptămâni înainte să încerce să-i ofere noului lider mijloacele legislative necesare pentru a-și îndeplini angajamentele de campanie. Ambele schimbări au avut ca efect întărirea puterii unui președinte prin înlăturarea unui element de instabilitate din viața politică franceză: au redus drastic riscul „coabitării”, atunci când un președinte și un prim-ministru provin din partide politice rivale.
În afară de cele prezentate mai sus, unele dintre puterile pe care le deține un președinte francez sunt „împărtășite”, cerând premierului sau ministrului de cabinet relevant să le aprobe. De asemenea, șeful statului francez împărtășește puteri statutare cu prim-ministrul. Președintele semnează ordinele și decretele care guvernează regulile în vigoare în domeniile în care legislația nu este necesară. Un președinte francez se bucură și de dreptul de a acorda grațieri pentru anularea sau reducerea pedepselor persoanelor încarcerate. Decretul de grațiere trebuie, însă, contrasemnat de prim-ministru și ministrul justiției.
În cazul unei „amenințări grave și imediate” la adresa „instituțiilor Republicii, a independenței națiunii sau a integrității teritoriului”, care atrage după sine o întrerupere a „funcției obișnuite a puterilor publice”, un președinte francez poate invoca Articolul 16 din Constituție, care îi acordă „puteri excepționale” care îi pun la dispoziție puteri executive și legislative depline.
Pentru a pune în aplicare articolul 16, șeful statului trebuie totuși să se consulte mai întâi cu prim-ministrul, președinții Adunării Naționale și ai Senatului camerei superioare și Consiliul Constituțional. Apoi trebuie să informeze țara. În istoria Republicii a cincea, articolul 16 a fost pus în aplicare până acum o singură dată, de către De Gaulle, între 23 aprilie și 29 septembrie 1961, după o tentativă de lovitură de stat în timpul războiului din Algeria.