default-logo

Ambasador al spiritului românesc, Dan Puric a cucerit sufletul românilor de pretutindeni

Când te întâlnești cu cel născut inteligent, care practică asceza prin artă, are harul tainic al umorului, dar și virtutea omeniei, e ca și cum ai da „Bună ziua!” unui zâmbet al lui Dumnezeu. Cu gândurile astea, am spus: „Bună ziua, domnule Dan Puric!”.

Am simțit bucuria miilor de oameni din cele 40 de țări în care a dăruit momentul de grație al creației artistice și am văzut doar modestia nobilă cu care privește premiile internaționale pe care le-a primit: „Maestru al teatrului românesc, ambasador al spiritului poporului român, folosind tăcerea ca limbaj universal”; Premiul „Aristizza Romanescu” al Academiei Române pentru realizările din cinema și teatru; Marele Premiu UNESCO pentru dezvoltare culturală – pentru promovarea artei scenice românești în străinătate (modalități de exprimare scenică); Crucea Casei Regale a României înmânată de Majestatea Sa Regele Mihai al României și încă alte 12 distincții.

Sculptat cu o frumoasă tușă a celor 60 de ani pe care tocmai îi împlinise, a deschis cartea grea, cu coperțile aurite ale evangheliei sufletului și mi-a răspuns la întrebări.

  • A avut Dan Puric șansa să întâlnească în persoană unul dintre marii scriitori români?

 Întâlnirile cu marii scriitori au fost la nivel sufletesc. Am să dau un exemplu: eram la Viena, predam pantomimă, într-o școală condusă de un român și, nu știu cum, am luat cu mine niște reviste. Citeam un articol, cum că românul ar trăi în virtualitate. Am rămas șocat, câtă dreptate avea omul ăla și m-am uitat…  era un oarecare, Mircea Vulcănescu. (n.n.: Râde cu o bucurie senină, fără margini, ca atunci când ai o revelație și continuă) Dom’ne ce gândire profundă, ce adevăr! Românul a trăit în virtualitate, nu prea mult în istorie… Marele profesor Paulescu spunea că orice vietate, cât de mică ar fi, are nevoie de un mediu în care să trăiască. Dacă n-are mediu moare. Mai puțin grâul. Din amforă, după 500 de ani, îi pui apă și germinează. Am zis, poporul român e popor grâu. El și acum stă în amforă, că n-are apă. Când o să vină picătura de apă, mai germinează, mai scoate un Henri Coandă, un Brâncuși sau nu neapărat vârfuri, ci și talapa țării, bună. În virtualitate. Acum populația României trăiește în virtual, au toți ochii de tablete. Ei nu se uită în istorie, prin icoană.

Zicea părintele Iustin Pârvu, că icoanele sunt niște ochi, prin care noi privim lumea, dar sunt și niște ochi prin care ne privește Dumnezeu pe noi. Țăranul român, când a plecat la luptă (în Primul Război Mondial), privea prin icoană. Ăștia o privesc prin tabletă, au ochii de acvariu, nu numai la noi, în toată lumea. Asta nu înseamnă că trebuie să arunci tableta, dar e vorba de privire. Blaga spunea că am boicotat istoria. Dom’ne, erau mari toți! Când vorbește, se simte o admirație uriașă, care ajunge până în vremurile celor care bătut coroana cu versurile, descoperirile și scrierile lor. Știau că noi nu trebuia să intrăm în istorie, pentru că aveam o eternitate de care trebuie doar să aveam grijă. Uite remarcă, cred că într-un discurs la Academia Română, prin 1940, Liviu Rebreanu, o minune de om, fii atentă ce remarcă: „Popoarele migratoare, popoarele războinice, nu au țărani, de aceea detestă legătura cu pământul”. Rezultatul: astăzi noi avem foarte mulți migratori, vorbitori de limba română, nu-s români. La noi numai ăla e român, care are legătură cu pământul, care-l doare. Noica, Țuțea erau rădăcini, ăștia-s migratori. Gândește-te că am fi avut acuma un Țuțea, un Mircea Vulcănescu, un Constantin Noica… Erau paznicii ființei.

  • Care a fost cel mai important premiu pe care l-ați primit, care v-a ridicat privirile spre recunoașterea demnă a valorii?

 Luasem un premiu la Chicago, Artist International Program, mă rog… Și m-am dus acolo. Nu aveam voie să facem reclamă, că eram din Vest, da aveam un afișel mic, așa, de xerox. Atunci am avut șansa să o întâlnesc pe Cristinel Eliade. Când am intrat în casa ei mică și modestă,  cu scoarțe țărănești, vechi de 60-70 de ani, într-un colț era o candelă care ardea, era crucifixul, fotografia lui Mircea Eliade și afișul meu, afișul… o hârtie. Păi, nu-i acolo condensată toată dragostea unei românce?! M-a zdrobit. Poate să îmi se dea toate premiile din lume, am luat premii peste premii, nu se poate compara cu gestul ăla. Cristinel Eliade mă premiase, înainte să-i intru în casă.

Ceea ce mi-a rămas întodeauna după un om de calitate, sau după ce citești o carte, a fost o undă luminoasă. Mi-au rămas ochii ăia albaștri în care, pesemne că acolo, își înghesuise Grigorescu toate lucrările, în ochii doamnei Cristinel Eliade. Albastrul ăla, seninătatea cu care mă privea și seninătatea cu care mă înțelegea. Diferența fiind mare, eu fiind total timorat, dincolo de emoțiile mele, ea mi-a văzut structura sufletească. Și când mi-a zis că bietul Mircea, acum, în țară e lovit, e zdrobit, e făcut în tot felul, eu m-am revoltat și am zis: Doamna Eliade – asta mi se pare genială remarca mea –  dumneavoastră știți cine a fost Mircea Eliade? (n.n.: Dan Puric abia își stăpânește râsul). Eu, ca s-o încurajez. Ea a vut un zâmbet și a început Puric să-i vorbească de Istoria Religiilor, Maitreyi, Nuntă în cer… și m-a lăsat o jumate de oră să-i fac cateheză Mircea Eliade. După care a spus o chestie, de-o feminitatea absolută, a strigat la femeia de serviciu și, Dan Puric imită cu vocea ușor răgușită a doamnei Eliade: „Mario, adu o prăjitură, că ăsta e la fel de frumos și deștept ca Mircea când l-am cunoscut!”.

  • Ca scriitor, care sunt cărțile care v-au impresionat?

 În primul rând că eu nu sunt scriitor, eu am scris de disperare. Nu am avut niciodată o fixație cu cineva, am avut perioade în viață. La 14-15 ani citem Rebreanu și mă cutremura. Când am aflat ce i s-a întâmplat lui Apostol Bologa, plângeam. Dezertase din armată, din Armata Austro-Ungară, ca să nu dezerteze din țara lui, ca să nu dezerteze din fața lui Hristos. Eu nu știam asta, dar simțeam.

Pe Eminescu l-am descoperit după ce am terminat liceul. Și după facultate, la Botoșani. Aerul ăla cutremurător vibra la Eminescu. Eu, știi ce-am spus despre Eminescu, că el a început prin a fi sufleor la Teatrul Național și a terminat prin a fi sufleorul conștiinței naționale. Am spus că a fost paznicul ființei românești, d’aia l-au și omorât.

  • Care au fost revelațiile pe care le-ați avut când l-ați citit pe Eminescu?

 Nu mi-a mai fost frică să iubesc, așa cum iubeam. Am crezut, atunci când eram tânăr și iubeam, că sunt un om rătăcit și singur, că trebuie să fii prudent, să ai niște măsuri. Și am văzut că Eminescu a iubit fără nici un fel de gardă. A iubit absolut. El ne-a învățat să iubim dom’ne. El nu ne-a învățat să iubim în iubire, el ne-a învățat exercițiul cu absolutul. El, în tot, a fost absolut; și în tragedia vieții lui a fost absolut. Fără el, rămâneam de o mediocritate fantastică în a iubi. Păi, gândește-te, o să am acum niște spectacole cu Clayderman, și o să vorbesc despre iubire. De la Enăchiță Văcărescu, poeziile alea frumoase, o floricică care nu știu ce…ce salt, a fost:  Nu credeam să-nvăț a muri vreodată;/ Pururi tânăr, înfășurat în manta-mi, / Ochii mei ‘nălțam visători la steaua / Singurătății.

Deci, el ardea. Când l-a invitat Majestatea Sa Regina Elisabeta, poeta Carmen Sylva, Eminescu n-a vrut să se ducă la palat, l-a împins Titu Maiorescu. Și așa murdar de tuș, cu creierul învăluit de vise și de teroarea unei lumi incorecte și necinstite, l-a întrebat, „D-le Eminescu, dvs. cum scrieți versurile?”. Fii atentă ce răspuns i-a dat: „Majestate, eu scriu versuri, așa cum cade frunza din copac”.

  • Se pare că Eminescu a pătruns în niște taine ale cunoașterii?

 Eminescu a fost străbătut de cunoaștere. Avea geniu. El, la Viena, nu se ducea să audieze toate cursurile până la capăt, că nu avea nevoie. Avea un spirit asociativ fantastic. Oamenii inteligenți, cum spun frencezii: ils ont brulent les étapes. Au ars etapele. Păi, Mozart până la 36 de ani de ce a făcut minunea asta? Tata mi-a spus că Ghothe, când a murit Mozart, a spus următorul lucru: „Acum, natura se odihnește”. Cu o voce gravă, parcă pierdut în memoria acelor vremuri frumoase dar grele sufletului acum, spune cu o voce gravă: Da, este uluitor.  ·       Despre Dan Puric Ce îmi vine așa, întâlnirea mea cu maestrul Dem Rădulescu. N-am avut emoții niciodată că mi-a fost profesor, pe la început așa… Era impactu’ ăla, să vezi ditamai geniu. Am avut senzația că e un copil mai mare de la țară, care mă învăța toate năzbâtiile lui. El avea un principiu pedagogic uriaș: „Eu nu învăț privighetoarea să cânte, îi aranjez aripile”. Eu, când am intrat în institut, m-a băgat doamna Olga Tudorache, Dumnezeu să o odihnească!, era a treia oară, i-am dat telefon mamei și i-am spus: Mamă, ori ajung la pușcărie, ori intru! M-a întrebat doamna Olga Tudorache, ce fabulă spun și i-am spus „Muștele”, de Sanderson. S-au apucat muștele să facă un congres, iar musca șefă, a zis să facem miere, precum albinele, indiferent… l-am imitat pe Ceaușescu. Olga a înebunit. Am aflat după doi ani, că i-a dat telefon lui Dem Rădulescu: Bibanule, ți-am băgat unu, vezi că e genial, da e nebun!

Articol publicat în revista „Literatorul”, ediție nouă, Nr.2, martie 2019; revistă aflată sub egida Bibliotecii Metropolitane București, www.bibmet.ro

Text: Milena Ispas

Foto: Arhiva personală Dan Puric

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*