Dacă nu îl cunoști bine-bine, nu poți crede câtă sensibilitate poate să aibă fiindcă o sobrietate evidentă îl îmbracă de sus până jos, adică pe toată verticala celor aproape doi metri cât mi se pare mie că măsoară Înălțimea Sa, mai ales când vorbim despre muzică. Pentru că atunci când vorbim despre muzică mi se pare înalt, cel mai înalt dintre toți cunoscuții mei. De ce despre muzică?! Pentru că muzica a fost una dintre pasiunile care i-au marcat existența, arzând pentru muzică ani în șir. Și datorită lui, acestui prieten, am început să văd eu însumi muzica altfel, de fapt s-o văd cu adevărat. Adică s-o prețuiesc ca pe o artă completă, ca pe un limbaj al tuturor înțelesurilor lumii, sau, cum spunea Nichita, ca pe un răspuns la o-ntrebare încă nepusă.
L-am ascultat într-o seară, o seară dumnezeiască pot spune acum, după ce a trecut ceva timp de atunci, cântând la pian. Dacă vă puteți imagina o simbioză perfectă între un instrumentist rafinat și obiectul cu ajutorul căruia își arată el măiestria, apoi faceți-o, nu așteptați să zugrăvesc eu momentul, nu cred că-mi pot aranja cuvintele pe măsura emoției trăite cu acel prilej. Pianul se supusese vrăjit, respira aidoma unei ființe și respirația lui împrumuta aerului o bucurie ce ne cuprindea sufletele celor prezenți în ecouri succesive. Când ultimul acord s-a stins mi-am auzit glasul întrebându-l de ce nu cântă mai des, dacă tot o face așa de frumos… Nu a răspuns și nici nu avea să răspundă acestei întrebări vreodată, după cum nici nu l-am mai auzit cântând. Dar timpul m-a ajutat să înțeleg că este un perfecționist în tot ce face și atunci, în acordurile acelei melodii, urechea lui de profesor de muzică o fi depistat vreo imperfecțiune pe care n-a putut-o controla. Căci așa e și în viața de toate zilele, un iubitor al lucrurilor perfecte, de celelalte lipsindu-se. Până și prieteniile sale cu alți oameni emană parfumul unor relații perfecte.
În privința prieteniei noastre, nu știu dacă ea vibrează mereu în spațiul exigent al perfecțiunii, dar simt că este una aparte. Se bazează pe respectul ce ne înconjoară deopotrivă ireal de frumos și pe datorii reciproce achitate anticipat, chiar cu mult înainte de a le face, pentru că între noi s-a nutrit doar datoria prețuirii sincere și a vorbelor frumoase. Căci asta am învățat de la acest prieten al meu, cu care am călătorit mult prin locuri și prin cărți deosebite, să fim sinceri și să folosim vorbe frumoase mereu, indiferent unde, cum, cu cine am fi. Și m-a mai sfătuit
să mă debarasez elegant de cărțile care nu-mi plac, ca de oamenii care mă încurcă, ceea ce, recunosc, nu reușesc să fac. El, însă, pare a reuși.
De aceea poate viața îi este ca un cântec, numele ca un refren: „Ni-ni!”
Nini Ștefănescu, prietenul perfecționist care, chiar acum când scriu, se pregătește să-și serbeze ziua de naștere. M-a invitat la o cupă de prietenie cum doar el știe să ofere, mă grăbesc să-i spun „La mulți ani!”
Firiță Carp/UZPR