default-logo

Mai fac o încercare…

Recunosc, titlul de deasupra sugerează oarece resemnare-disperare, dar nu pot să tac, nu pot să-mi pun palmele la urechi şi să pretind că nu aud, că nu am alergie, drept care îmi fac datoria până la capăt. Sună dramatic – şi aşa trebuie să sune, pentru că este vorba, nici mai mult, dar nici mai puţin, decât despre căşuirea limbii române!…
Cine crede că asta nu e o problemă gravă şi e gata să treacă la pagina a doua a revistei, treaba ei/lui (presupun, expirat cum sunt, că are genul bine determinat, ba chiar stabil – gen-genderism, iată cum m-am molipsit…), poate, eventual, să căşuiască în continuare dacă era unul dintre cei care fac asta, ignorându-mă, dar nu înainte de a mai citi măcar o frază, pe cea care tocmai vine: căşuirea e un simptom de lene mintală! Dixi et salvavi…
Am mai scris afirmaţia-diagnostic dinainte şi în alte locuri, mi-am mai pierdut (pseudo)prieteni din cauza ei, dar o susţin fără să-mi tremure vreun deget pe tastatură. Dispară (pseudo)amicii, dar măcar cu o ediţie a Gramaticii limbii române să întârzie transformarea aberaţiei în „eroare frecventă, deci acceptată”, apoi, după încă o vreme, consacrarea ca regulă. Sper să nu apuc Gramatica… în care căşuirea va fi obligatorie… Puşchea pe limba-mi… (Mă vor neiubi de acum şi lingviştii…)

Sunt atât de pornit pentru că, în ultima parte a lunii iunie, am fost de faţă la o importantă-distinsă-selectivă adunare în care, pentru prima dată în acea incintă, am ascultat doi căşuitori (nu unul singur, ca alte dăţi, iar creşterea mă alarmează), la pachet cu un foarte seri-os vorbitor care a susţinut, oral, dar şi în scris, pentru că ne prezenta nişte slide-uri (nu găsesc alt cuvânt) pregătite dinainte, în linişte, că *are expertiză! Desigur, voia să convingă *audienţa (corect: asistenţa, pe ascultători/auditori etc.) că are experienţă, calificare, pricepere (în management, că dacă am zice conducere nu mai barbaro-rimează cu expertiza), era, adică, expert, că de-aici porneşte moftul. Iar în sală se aflau şi lingvişti, scriitori, jurnalişti – români, desigur – niciunul nu a tuşit, tropăit, gemut de durere, nici la *domnul X, ca şi inginer, şi nici la duzina de expertize de pe ecran…
E adevărat, una dintre agresiuni s-a făcut în contextul *domnul X, ca şi candidat, scopul era evitarea cacofoniei, dar şi aici e o probă de comoditate: de ce nu o altă formulare, de ce nu „domnul X în calitate de candidat”?! Pentru că e mai lung cu patru silabe?… Bun, avem uneori nevoie de un sunet întermediar, că sunet e aici „şi”, nici măcar interjecţie, dar de ce şi în faţa lui „inginer”?!… Din lene, vă spun eu…
O precizare, sper, derutantă: în ultima decadă a lunii iunie am participat la vreo trei-patru adunări publice simandicoase, nu spun care, nu spun la care am simţit nevoia să tuşesc sau să tropăi, apoi am decis să scriu textul de faţă (mi-e oarecum peste mână să-l numesc editorial de revistă de la Curte…).

Lăsând gluma la o parte (dar continuând să-mi fac duşmani), totuşi, unde ne sunt lingviştii cei implicaţi-militanţi, care să reacţioneze, nu numai doct, prin reviste şi cărţi, dar şi acum şi aici, mai ales acolo unde contează, atrăgând atenţia asupra abaterilor de tot felul de la normele limbii române, începând cu puştismul scrierii cu î/â din… ce vor muşchii celui care scrie (frondă de doi bani), trecând pe la barbarisme (se vor selecta cu vremea, în funcţie de nevoile vorbitorilor; limba română este ospitalieră, se spune, dar şi intransigentă, adaptează fără să „negocieze” prea mult cu „imigranţii”…) şi insistând pe sintaxă-morfologie-topică, partea cea mai stabilă a unei limbi (şi cea mai importantă, din multe puncte de vedere, psihologice, sociologice, filosofice chiar, martori putând fi chemaţi de la Wilhelm von Humboldt şi Martin Heidegger la Mihai Eminescu şi de la ei la Noam Chomsky, Solomon Marcus şi Nichita Stănescu).
Ne mândrim cu vechimea limbii române, ne mândrim cu unitatea ei, cu expresivitatea şi frumuseţea ei, s-a luptat pentru dreptul de a vorbi româneşte, dincolo de Prut (privind dinspre Curtea de Argeş) s-a murit pentru „vina” de a vorbi româneşte, suntem români (şi punctum!) mai ales pentru că limba noastră maternă este româna, mintea şi sufletul nostru sunt „cristalizate” conform limbii, aşa cum celulele noastre au preluat, fie şi metaforic, „structura apei pe care am băut-o în copilărie”, haideţi s-o şi respectăm în aceeaşi măsură, s-o ajutăm să reziste „entropizării”, „amorfizării”, asediului vremurilor nivelatoare, care ne împing în capcana dispreţului faţă de reguli, faţă de norme şi tradiţii.
Generalizez prea mult? Aşa să fie, dar haideţi să haidem! Cine mi se alătură în a tuşi ostentativ atunci când un coleg sau necoleg, amic sau neamic, căşuieşte limba română în prezenţa noastră? La expertiză doar ne dregem glasul, la *cartea care am citit-o iarăşi tuşim, la…

Post scriptum. Îmi vine în minte, şi mă prefac că nu ştiu de ce, povestea greieraşului lui Pinocchio, cel care-l certa-sâcâia pe simpaticul omuleţ de lemn atunci când acesta făcea prostii. Pentru cei care nu au citit capodopera lui Carlo Collodi, amintesc episodul cel semnificativ: enervat, Pinocchio ia un pan-tof şi-l zdrobeşte pe greieraş de perete!… Numai că, după următoarea prostioară, glasul greieraşului se aude din nou…

Gheorghe Păun
Revista Curtea de la Arges

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.