Motivaţiile autovictimizării şi obsesivei politici revizioniste faţă de vecini
La izbucnirea Primului Război Mondial, Take Ionescu, versatul politician român, se lansa într-o predicţie care producea uimire în cercul său de prieteni: „Război de cinci ani!”- estima el vizionar, adăugând în continuare: ”Dar un lucru este sigur: că Aliaţii vor fi definitiv victorioşi şi că voi vedea cu ochii România Mare. Şi vom vedea şi alte lucruri mari. Vom vedea multe tronuri prăbuşindu-se; vom vedea născând atotputernicia Americii; vom vedea preponderenţa rasei anglo-saxone; vom vedea omenirea făcând un mare pas spre stânga, spre socialismul revoluţionar”.
Ungurii ar fi fost cu siguranţă şocaţi dacă aflau atunci de predicţia românului, personaj important în panoplia oamenilor politici din Vechiul Regat. Pentru o parte a elitei politice din Ungaria apărea greu, dacă nu cumva imposibil să admită o astfel de perspectivă. Era cea mai conservatoare structură elitistă care considera imuabilă dominaţia maghiară din centrul şi sud-estul Europei ca un „drept” conferit de istorie, izvorât din îndelungata stăpânire asupra popoarelor şi populaţiilor din acest areal geo-politic.
Pătura cultă a societăţii maghiare a atenţionat de timpuriu că rezistenţa românilor şi a altor popoare şi populaţii faţă de măsurile coercitive adoptate de autorităţile de la Budapesta era un serios semnal de alarmă de care clasa politică maghiară trebuia să ţină seama. Teama era alimentată şi de faptul că politica de maghiarizare forţată nu a condus la rezultatul scontat, limba maghiară fiind în proces de regresie sub raportul extensiei sale, iar după unii chiar de dispariţie. S-a recurs atunci la „blocul secuiesc” pentru revitalizarea limbii maghiare şi impunerea ei inclusiv dincolo de hotarele Imperiului Austro-Ungar.
Pentru ungurii cu unele deschideri europene „momentul” confruntărilor decisive cu etniile nemaghiare din Imperiul dualist se apropia, iar deznodământul era imprevizibil. Aspirau, totuşi, ca naţiunea maghiară, care a avut un anume rol în Europa, oricât de nefavorabile ar fi fost evoluţiile viitoare în orizontul raporturilor politice continentale şi mondiale, să-şi conserve cât mai mult posibil din teritoriul şi populaţia regatului. Mentalitatea de dominatori nu le-a permis însă să întrevadă realist că vremea încătuşării populaţiilor de altă etnie din imperiul clădit împreună cu habsburgii se apropia de sfârşit. Nici când desfăşurarea ostilităţilor militare din timpul Primului Război Mondial a devenit clar că era nefavorabilă Puterilor Centrale n-au încetat să spere într-un final care să le fie măcar parţial favorabil. Speranţele ce le investesc în Conferinţa de pace de la Paris se risipesc repede după ce principalele puteri învingătoare – Anglia, Franţa, Italia, Japonia şi SUA- manifestă rezerve faţă de „argumentele” invocate de diplomaţii unguri în favoarea apărării integrităţii teritoriale a statului lor multietnic.
Conferinţa şi-a deschis lucrările la 5/18 ianuarie 1919, dar confruntări militare erau încă în desfăşurare în estul Europei, spaţiul fostei Rusii ţariste şi Asia Mică. Acestea nu mai puteau influenţa decât în foarte mică măsură deznodământul final al Primului Război Mondial şi deopotrivă hotărârile adoptate de Conferinţă care urmau să configureze harta geo-politică postbelică a Europei şi restul lumii. Şi, totuşi, unele cercuri politice-militare de la Budapesta mai aspirau într-o răsturnare a situaţiei prin intensificarea bătăliei diplomatice în Aeropagul Conferinţei de Pace de la Paris, concomitent cu iniţierea unor acţiuni menite să submineze principiul autodeterminării willsoniene, care a fixat cadrul legal al desprinderii naţiunilor oprimate de imperiile multinaţionale. Cu alte cuvinte, aceste cercuri urmăreau să demonstreze că românii, polonezii, cehii, slovenii, croaţii şi celelate etnii nemaghiare trebuiau catalogate drept „agresoare” ale ordinii constituţionale a statelor vechi, precum Austria şi Ungaria, care au asigurat stabilitatea Europei vreme îndelungată. Etniile nemaghiare ar fi obţinut, astfel, emanciparea naţională prin „violenţă”, „prin agresiuni”, şi, în consecinţă, Conferinţa de pace de la Paris nu trebuia să recunoască desprinderea lor din defunctul Imperiu Austro-Ungar şi din fosta sa componentă Regatul Ungariei.
Cât de mult erau preocupate unele cercuri ale societăţii maghiare de ideea menţinerii status quo-ului teritorial antebelic, care le-a conferit multiple avantaje, apare în iniţiativele lor politico-militare, dar şi de altă natură, care se amplifică şi diversifică pe măsură ce evoluţia evenimentelor internaţionale ia o turnură nefavorabilă Puterilor Centrale, alinaţă din care făceau parte. Se ajunge la formula disperată a utilizării oricăror mijloace, metode şi instrumente de combatere a procesului de disoluţie a Monarhiei dualiste şi, evident, a Ungariei „istorice”, concomitent cu demersuri pentru împiedicarea procesului constituirii sau întregiri unor state naţionale ale etniilor nemaghiare.
„Strategia”, dacă pot fi definite astfel poziţia şi acţiunile ultranaţionaliştilor unguri, era în esenţă un amalgam de provocări, diversiuni, atentate, acţiuni propagandistice din afara şi din interiorul comunităţilor etnice nemaghiare în proces de reconstrucţie sau desăvârşire a propriilor entităţi statale, declanşarea unor operaţiuni militare de intimidare şi reprimare a populaţiei de altă origine etnică din vecinătatea noilor delimitări provizorii sau definitive de graniţe, incitarea la revolte, greve, sabotaje şi mişcări insurecţionale ş.a. Semnificativ este că la acest ansamblu de demersuri îndreptate împotriva noilor vecini (vitruali sau statuaţi prin deciziile Conferinţei de pace de la Paris) iau parte, în proporţii diferite, toate straturile sociale. Există însă moduri diferenţiate de abordări practice începând de la proteste şi mergând până la asasinate (unele cu caracter de genocid) şi campanii militare. Nu apare surprinzător că toate guvernele Ungariei după fixarea liniei de demarcaţie între teritoriile locuite de maghiari şi noii vecini, inclusiv guvernul bolşevic, făţiş sau mascat, încurajează asemenea manifestări. Cât de importantă a fost poziţia adoptată de Béla Kun şi guvernul bolşevic de la Budapesta în „problema naţională”, potrivit viziunii istoricilor unguri, transpare din următoarea apreciere care nu mai este nevoie s-o comentăm: „Unul din argumentele esenţiale ale importanţei Republicii Sfaturilor constă tocmai în faptul că a căutat cu o adevărată responsabilitate internaţională (subl.ns.-n.n.) rezolvarea sarcinilor naţionale. De aceea după destrămarea Monarhiei Austro-Ungare, până la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, Republica Sfaturilor a fost singurul reprezentant al politicii care ţinea seamă de problemele popoarelor din Europa centrală (sic!) şi a făcut încercări în vederea rezolvării lor, ţinând seama de posibilităţile reale. În colaborarea internaţională Kun Béla căuta nu nunai unirea forţelor revoluţionare ale naţiunilor şi naţionalităţilor vecine. El a făcut propuneri concrete guvernelor statelor vecine nou formate, din statele succesoare, în vederea colaborării pe baza principiului coexistenţei paşnice a ţărilor cu orânduiri diferite”.
După cum se cunoaşte, lucrările Conferinţei de pace de la Paris durează doi ani (între 5/18 ianuarie 1919 şi 21 ianuarie 1920), timp în care se defineşte cu pregnanţă atitudinea Ungariei faţă de realităţile lumii postbelice. Experienţa imperială îndelungată conferă elitelor politice perseverenţa şi suportul necesar în susţinerea „drepturilor istorice” ale Ungariei chiar şi în condiţiile când şansele de câştig s-au diminuat şi apoi au devenit insignifiante. Erau încurajaţi în demersurile lor de disensiunile dintre lideriii marilor puteri, de inconsecvenţele sau mai bine zis ezitările Consilului Suprem al Conferinţei (cel mai înalt for decizional al acesteia) şi de situaţia incertă a liniei de demarcaţie dintre Regatul român şi Ungaria.
Este important să amintim în acest context că în condiţiile prăbuşirii Ungariei Mari contingente importante ale populaţiei maghiare (după unele estimări circa 200.000 de persoane numai din România) s-au refugiat în statul ungar nou apărut pe harta Europei. Din rândul acestor contingente s-au format structuri iredentiste care au condus la apariţia şi dezvoltarea unei mişcări revizioniste a cărei virulenţă cunoaşte accente deosebite în perioadele tulburi ale evoluţiei raporturilor internaţionale.
Până la primirea notei Consilului Militar Interaliat ( 6/19 martie 1919) cu privire la retragerea trupelor maghiare pe o nouă linie de demarcaţie a frontierei cu România, Budapesta utilizează propaganda agresivă cu caracter incitator, îndemând populaţia la revoltă şi provocând greve ale muncitorilor (îndeosebi mineri).
Guvernul ungar condus de Dénes Birinkey, refuză să se supună notei Aliaţilor, deschizând oportunităţi pentru preluarea puterii de către bolşevici care proclamă Ungaria Republică a Sfaturilor după modelul bolşevicilor ruşi la 21 martie 1919. Intenţiile noului regim politic apar cu limpezime chiar de la începuturile activităţii sale: provocarea revoluţiei bolşevice în România, Serbia şi Bulgaria coroborată cu acţiuni de sprijinire a revoluţiei din Ungaria.
Populaţia de etnie maghiară este antrenată în acţiuni ostile împotriva românilor din vestul Transilvaniei, incitată fiind şi de structuri bolşevice (cum era „Comisia Dirigentă Vremelnică a Consiliului Muncitorilor din Comitatul Bihor”, cu sediul la Oradea), dar – sau mai ales – de atitudinea şi acţiunile întreprinse de oficialităţile de la Budapesta. Periculozitatea acestor acţiuni era relevată de Al. Vaida-Voievod, ministrul Transilvaniei în guvernul României întregite, care declara la 30 martie 1919 ziarului parizian „Le Matin”: „Contele Karoly (Mihali), face de trei luni bolşevism de şantaj, creând în capitala maghiară in focar de propagandă gras subvenţionat” care „era în contact cu bolşevici ruşi”. Legătura dintre „Moscova şi Budapesta era perfectă încă de acum trei luni”- comunica demnitarul român publicaţiei franceze, precizând că legăturile se promovau „sub ochii autorităţilor militare aliate…”.
La finalul declaraţiei sale ministrul atenţiona guvernul de la Bucureşti asupra creerii unei situaţii periculoase pentru statul român întregit, dar şi pentru stabilitatea Europei centrale şi răsăritene: „Deşi faptul pare de necrezut, e totuşi riguros adevărat, Karoly nu face astăzi decât să sancţioneze pe faţă o situaţie de fapt. Tripla alianţă bolşevistă ruso-ucraino-maghiară îşi propusese să cucerească ultimul Centru al Antantei în Orient (subl.ns – n.n.).Va izbuti? Totul depinde de guvernele Antantei, deoarece nu e nevoie de prea mare sforţare pentru a zădărnici aceste planuri”.
Al. Vaida – Voievod dezvăluia astfel opiniei publice internaţionale convergenţa de interese dintre Ungaria, Rusia şi Ucraina în torpilarea lucrărilor Confereinţei de la Paris şi în anihilarea hotărârilor acesteia cu privire la noile frontiere cu statele succesoare fostelor monarhii multietnice Austro-Ungaria şi Rusia ţaristă. Se deschidea o cutie a Pandorei care timp de câţiva ani (1919-1925) va perturba raporturile internaţionale din Europa şi vecinătatea imediată, fiind o sursă de tensiuni şi instabilitate ce afectează statornicia climatului de pace postbelic.
Ungurii sunt atraşi de Sovietele ruseşti şi ucrainene în cursa de intimidare a României prin presiunile şi provocările la graniţele sale pentru a compromite menţinerea Basarabiei în componenţa sa şi forţarea cedării ei Rusiei prin ameninţări şi şantaj şi, în acelaşi timp, a da speranţe iredentiştilor maghiari că astfel de acţiuni subversive sunt în consens cu aşteptările lor.
Românii trăitori în Transilvania care îşi exprimaseră la 1 decembrie 1918 voinţa de unire cu Regatul Român, terorizaţi de bande înarmate maghiare, solicită guvernului român trimiterea de trupe pentru asigurarea protecţiei lor. Solicitarea apărea şi pe fundalul pătrunderiii trupelor bolşevice ungare dincolo de linia de demarcaţie. Începea, astfel, o nouă fază a conflictului româno-maghiar în condiţiile în care la Paris delegaţia română se confruntă cu politica de tărăgănare şi ezitări a Consilului Suprem.
Riposta trupelor române care pătrund în Ardeal imediat după atacul formaţiunilor înarmate ale ungurilor este fermă. La 18 aprilie 1919 prima fază a ofensei ordonate de Comandamentul trupelor române din Transilvania se încheie. Urmează faza a doua a ofensivei care se finalizează la 30 aprilie, când Armata regală română atinge aliniamentul Tisei. Guvernul bolşevic maghiar solicită pace şi declară că sunt recunoscute aspiraţiile teritoriale ale românilor.
Ostilităţile declanşate împotriva României în chiar timpul desfăşurării lucrărilor Conferinţei de Pace de la Paris se coroborează cu acţiuni diversioniste şi propagandistice în Transilvania, Banat şi Vechiul Regat, la care sunt antrenaţi inclusiv reprezentanţi ai clasei nobiliare maghiare. Aceste din urmă demersuri continuă şi se intensifică după ce ungurii sunt respinşi dincolo de Tisa, situaţie ce permite trupelor române să înainteze spre Budapesta şi s-o ocupe la 3-4 august 1919.
Forcingul românilor nelinişteşte pe Lenin care investise încredere şi avea mari aşteptări de la liderul bolşevic ungur Béla Kun. El vine în sprijinul acestuia în două rânduri prin ultimatumuri adresate României la 1 mai 1919 de către comisarii poporului de Externe ai republicilor sovietice Rusă şi Ucraineană şi, două săptămâni mai târziu, prin telegrama expediată personal lui Béla Kun, la 13 mai, prin care îl încunoştiinţa că „trupele ucrainene au învins pe români şi au trecut Nistrul”. Evident, liderul rus urmărea ridicarea moralului lui Béla Kun şi bolşevicilor unguri. Ciudat însă, încurajarea era oarecum taridivă. Bolşevicii unguri erau deja înfrânţi. Armata României Mari ocupase şi administra Budapesta şi o parte a Ungariei din vecinătatea ţinuturilor româneşti, situaţie care durează până în martie 1920, când se retrage.
Distanţa dintre 22 aprilie 1919 (când Lenin recunoaşte că primise o scrisoare de la Béla Kun) şi 13 mai acelaşi an (când îi expediează telegrama), deocamdată rămâne greu de explicat. Nu putea fi vorba de abandonarea comuniştilor unguri, de care şeful statului sovietic avea nevoie în continuare în realizarea mondializării revoluţiei bolşevice ca mijloc de demolare a lumii capitaliste. El şi „aghiotantul” său din aceea vreme, româno-bulgarul Cristian Racovki, preşedintele Comisariatului Poporului din Ucraina, miza pe adversitatea ungurilor împotriva românilor pentru slăbirea capacităţii lor de ripostă faţă de provocările externe. Dificil nu le-a fost să întreţină şi chiar să accentueze agresivitatea faţă de români, polonezi şi alte componente etnice ale fostului regat ungar, fiindcă, aşa cum era proiectată configuraţia geo-politică europeană postbelică încă înainte de încheierea Conferinţei de pace de la Paris, Ungaria era în situaţia unui mare perdant. Tratativele de pace de la Verseilles ( 28 iunie 1919), Saint-Germain en Leye (10 septembrie 1919), Neuilly-sur-Seine (27 noiembrie 1919) şi Trianon (4 iulie 1920), consfinţesc toate această realitate şi nu doar ultimul dintre ele. Este adevărat că la Trianon, prin articolele 27-35 ale Tratatului, era prevăzută încluderea teritoriului Croaţiei şi Sloveniei, a Voievodinei şi a unei treimi din vestul Banatului în cadrul Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor; a Slovaciei şi Ruteniei în componenţa noului stat Cehoslovacia; a Transilvaniei, Crişanei, Maramureşului şi estul Banatului în cuprinsul României; a Burgenlandului în structura Austriei ca stat independent.
Prin includerea acestor teritorii în statele vecine Ungaria pierdea 72% din întinderea sa teritorială şi 64% din populaţie. Nu întâmplător ungurii manifestă adversitate deosebită faţă de Tratatul de la Trianon în ansamblul său, considerat ca injust în raport cu aspiraţiile naţiunii maghiare, cu trecutul său istoric şi cu perspectivele evoluţiei sale. Sentimentul de frustrare învăluie societatea ungară. Era de aşteptat astfel ca modificările teritoriale şi demografice, cu implicaţii majore pe toate planurile vieţii socio-politice, economice etc., să producă dezamăgire ungurilor, care timp de secole au fost dominaţi de ideea „supremaţiei” lor asupra unor teritorii cu majoritate nemaghiară.
Ceasul istoriei nu mai putea fi dat înapoi. Cu toate acestea, importante straturi ale societăţii maghiare au rămas prizionere ale unei mentalităţi depăşite, în discordanţă cu realităţiile vremurilor noi şi, implicit, în opoziţie cu principiile dezvoltării democratice a lumii contemporane. Chiar dacă concepţia naţionalistă clădită pe aşa zisul caracter nedrept al Tratatului de la Trianon şi vehiculată după 1920 încoace se vrea să fie una modernă, esenţa ei revizionistă îi trădează adevăratele trăsături. Motivaţiile care îi conferă suport politico-ideologic şi constituie în acelaşi timp „nucleul tare” al justificării poziţiei statului ungar după încheierea primului Război Mondial se pot sintetiza astfel:
- Condiţiile impuse ţării de către tratatele de pace sunt insuportabile prin constrângerile teritoriale, demografice, economice (compensaţiile de război, pierderea principalelor resurse naturale şi a ieşirii la mare), politice („dictatul” Marilor Puteri învingătoare care a condus la încurajarea curentelor extremiste), sociale (scăderea condiţiilor de viaţă ale populaţiei).
- Dispersarea unui important număr de maghiari dincolo de noile graniţe trasate în Europa, care au fost împărţiţi între statele vecine născute sau întregite după război.
- Responsabilitatea statului independent maghiar pentru apărarea populaţiei maghiare dispersate în noile entităţi statale faţă de politica de „asimilare forţată” promovată de autorităţile româneşti (îndeosebi), dar şi poloneze, cehoslovace etc.
- Nemulţumirile generate de pacea verseilleză nu sunt singurele specifice doar Ungariei, ceea ce justifică politica de apropiere şi de conlucrare cu statele revizioniste, în perspectiva creeării şi funcţionării unei coaliţii menită să le apere interesele.
- Idealul ocupării teritoriilor pierdute, cu resursele lor naturale şi poziţia geo-strategică ce o conferă Ungariei a fost şi este sursa permanetizării demersurilor sale politice, indiferent de schimbările înregistrate în politica internaţională cât şi în raporturile de forţă dintre marile puteri.
Din cele enumerate rezultă cu limpezime că recunoaşterea hotărârilor Conferinţei de Pace de la Paris şi, în mod expres, a prevederilor Tratatului de la Trianon a fost un act formal al Ungariei. De atunci şi până în prezent bătălia ungurilor nostalgici n-a încetat.
Nostalgia după vremurile când Ungaria Mare domina Bazinul Carpatic (şi nu numai) şi obsesiva sforţare a elitei politice maghiare de revizuire a tratatelor postbelice în scurgerea celor 100 de ani de la încheierea Tratatului de pace între puterile Aliate şi Ungaria (cunoscut îndeosebi sub denumirea de Tratatul de la Trianon, după numele palatului de la Verseilles, situat la sud-vest de Paris) ne apar astăzi cu întreaga lor încărcătură de regrete, resentimente şi aspiraţii ilegitime de revizuire a organizării şi reorganizării lumii statornicite prin înţelegeri internaţionale.
Timp de peste un veac importante straturi ale societăţii maghiare au forţat persimivitatea Europei democrate prin acţiuni care urmăreau câştigarea de puncte pentru un imaginar bonus în fixarea destructurării sistemului democrat de alianţe, după războaiele mondiale, menite să faciliteze recuperarea poziţiei deţinute anterior anului 1914.
Încă înainte ca pacea să se vrea instalată după Conferinţa de la Paris, asistăm la un şir de evenimente care denotă că politica Ungariei se radicalizează atât în plan intern cât şi extern. Războiul civil şi epurările violente care urmează retragerii Armatei române din anii 1920, preluarea puterii de către fostul amiral al flotei austro-ungare Miklós Horty, care îl reprezenta pe regele ungar ce abdicase şi proclamarea Ungariei drept monarhie constituţională, în fruntea căreia se afla un regent, apoi politica guvernului Bethlen István (1929-1931), care depune eforturi pentru revizuirea tratatului de la Trianon conferă note din ce în ce mai accentuate de revizionism orientărilor externe ale regatului Ungar.
Din 1933, odată cu instalarea naziştilor la putere în Germania, echilibrul european se menţine cu greu apoi se prăbuşeşte. Ungaria sub guvernarea politicianului de extremă dreaptă Gyula Gömbös (1932-1936), care încearcă să impună un regim totalitar, găseşte în regimurile fasciste din Italia şi Germania parteneri în planurile sale de revizuire a tratatelor de pace postbelice. La 17 martie 1934 este încheiat un protocol ungaro-austro-italian privind „organizarea” regiunii dunărene, iar în noiembrie 1938, în urma primului Arbitraj de la Viena al Germaniei şi Italiei, Ungaria obţine din partea puterilor fasciste o primă satisfacţie sub raport teriorial: anexează părţile sudice ale Ucrainei Subcarpatice şi Slovaciei, urmată după o lună de ocuparea întregii Ucraine subcarpatice. Orientarea revizionistă a Ungariei este apreciată şi susţinută de politicieni şi semnificative straturi sociale maghiare care consideră eronat că alianţele cu Italia şi Germania şi aderarea la Pactul anticomintern în februarie 1939 oferă garanţii solide în perspectiva evoluţiei situaţiei internaţionale.
În aceea perioadă în Ungaria nu exista o forţă politică influentă aptă să explice populaţiei Regatului „că în epoca afirmării principiului naţionalităţii şi a dreptului majorităţii de a se autodetermina, nu se mai poate menţine şi nu se mai poate spera în reînvierea ideii feudale a dreptului minorităţii de a stăpânii după bunul ei plac asupra majorităţii…”
Inexistenţa unei astfel de forţe socio-politice a condus Ungaria spre adâncirea alianţei cu cele două puteri fasciste din Europa – Germania şi Italia -, care susţin pretenţiile revizioniste ale Budapestei, dar nu în totalitate. Cu toate acestea, Arbitrajul de la Viena din august 1940, prin care România este constrânsă să cedeze o parte a Transilvaniei Ungariei fasciste, produce satisfacţie deosebită la vârfurile societăţii maghiare ce îşi văd împlinite chiar şi parţial aspiraţiile revizioniste. Resentimentele faţă de români, „profitori” ai păcii impuse de puterile învingătoare în Primul Război Mondial, refulează în timpul şi după ocuparea sud-estului Ardealului de către trupele horthyiste. Ferocitatea cu care este „tratată” populaţia paşnică din zonele ocupate este o „carte” de vizită care nu onorează pe unguri şi nu poate fi ştearsă cu buretele, oricât s-ar vroi de către unii.
Rădăcinile adânci ale revizionismului din societatea maghiară n-au dispărut după ce ruşii au devenit noii stăpâni ai ţărilor din centrul şi sud-estul Europei, care sunt forţate să-şi schimbe natura şi esenţa regimurilor politice, devenind ad hoc socialiste, la scurt timp de la încheierea celui de al 2-lea Război Mondial, cum nu dispare nici după prăbuşirea URSS-ului. Ele se regăsesc şi astăzi, în forme şi manifestări inconfundabile atât la nivelul conducerii statale, cât şi al unor straturi sociale semnificative.
Era de aşteptat ca în acest an aniversar – când s-a împlinit un veac de la semnarea Tratatului de la Trianon- să nu mai adoptăm ca în trecutul nu prea îndepărtat politica struţului, mimind că avem o atitudine critică faţă de orientările şi acţiunile neorevizioniste ale unor cercuri din fosta Ungarie socialistă ca şi în prezent, faţă de succesoarea ei democrată după căderea comunismului. Dacă în trecut Ceauşescu justifica atitudinea României faţă de atacurile Ungariei la adresa Trianonului (mai exact la adresa unităţii naţional-statale realizate în 1918) prin stupida idee să nu se încalce făţarnica „frăţietate” a statelor socialiste, astăzi guvernanţii statului român nu mai pot invoca un astfel de motiv. De altfel, nu mai are importanţă motivaţia de la o clasă politică lipsită de simţul datoriei faţă de ţară şi popor, ci doar efectele pe termen lung care le produce. Şi această atitudine se perpetuează în contextul agresiunii permanente asupra identităţii şi drepturilor istorice ale românilor, divizării accentuate a societăţii româneşti (care pare să fie programată), stării de sclavaj indusă de măsurile actuale cu iz politic favorizate de pandemie şi decretibilizării accentuate a ţării pe plan extern dat fiind bâlciul politic intern pus în scenă de actori care sunt străini de interesele ţării (pe unii i-am putea clasifica drept trădători de neam şi de Ţară).
Cum se vor justifica politicienii de astăzi în faţa generaţiilor următoare ca la împlinirea unui secol de istorie trăită după Trianon care consfinţeşte dreptatea făcută românilor după veacuri de robie, umilinţa şi suferinţa produse de „dispoziţii superioare” care au interzis chiar şi difuzarea unei emisiuni filatelice aniversare de timbre româneşti închinate evenimentului petrecut în urmă cu un veac!
Ce va scrie istoria despre tăcerea cetăţeanului Iohannis şi a păpuşarilor guvernanţi sau despre unele ieşiri la rampă cu argumente îndoielnice care să justifice lipsa oricăror reacţii față de un eveniment atât de important pentru români cum a fost Trianonul care a recunoscut dreptul istoric şi moral al românilor de a primi înapoi ce era de fapt al lor!
Tăcerea este strategia laşilor. Educaţia tineretului nu se poate realiza prin eludarea adevărului istoric şi relevarea operei istorice a românilor, udată din belşug de sângele martirilor civili şi bravilor ofiţeri şi soldaţi care şi-au dat viaţa în numele unităţii şi libertăţii neamului. În timp ce tineretul din ţara vecină este pregătit pentru revanşă, prin idealizarea virtuţilor Ungariei mari, tinerele generaţii din România sunt pregătite pentru resemnare şi chemare la înţelegere în numele unor idealuri fals democratice pentru a nu perturba „ordinea” europeană, atât de puternic pusă la încercare în utlima vreme. Doamne apără-i pe români!
Prof. univ. dr. Florian Tănăsescu