Dupã luni îndelungate de lockdown, oamenii încep sã vadã lumina de la capãtul tunelului.
Lumina unei normalităţi, speranţa unei veri relaxante, la care am visat în multe luni de distanţare şi stagnare.
Dar, în momentele de reflecţie, apar întrebãrile: mai sunt eu cel de dinainte?
Sunt eu cel care eram înainte de pandemie? În ce mãsurã m-am schimbat?
Şi cum mã voi descurca în aceastã nouã lume?
Tuturor ne e dor de tot ce fãcea ca viaţa noastrã sã fie diversã, coloratã, frumoasã înainte.
Aşa cum explicã psihiatrii, frica funcţionează în organismul nostru ca o sirenã care ne avertizeazã dacã un necunoscut intrã în casã noastrã.
Fricã are aceeaşi funcţie: trebuie „sã ne atragã atenţia asupra unui pericol, pentru a ne permite sã îl înfruntãm în cel mai bun mod”
Fie afectat de frica de contaminare.
Nu ştim dacã vaccinul va avea succes, nu ştim cum se vor schimba vieţile noastre sau dacã vor mai fi vreodatã că înainte. Dezvoltarea vaccinului în timp record este o realizare umanã, dar cu toate acestea, de la vaccin la o schemã de vaccinare pentru toatã populaţia în timp util avem de parcurs un drum cu obstacole pe care deja le întâmpinãm: reticenţa oamenilor fatã de vaccin, neîncrederea în sistemul medical, cu timiditate, cu teamã, chiar cu angoasã.
În ultimul an ne-am apropiat de atât de multe noi definiţii ale ideii de «a fi în siguranţă», încât nu ştim câţi dintre noi vor reacţiona nonşalant şi degajat într-o încãpere cu mai mulţi oameni, într-o salã de concert sau de teatru, chiar şi într-un avion, inclusiv în eventualitatea fericitã a vaccinului efectuat.
Nu credem cã ne vom arunca asupra tuturor acestor lucruri ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.
Ca atare, vom avea în continuare un timp bazat pe testare şi eroare, pe încercarea de a gãsi noi perspective şi noi metode de a putea rãmâne funcţionali în condiţii noi şi în situaţii de adaptare continuã.
Poate cã unii dintre noi am pierdut pe cineva, poate cã alţii am pierdut doar o vacantã, un contract sau nişte bani.
Toţi, însã, ne-am pierdut pentru un timp libertatea, reperele, confortul, siguranţă, încrederea în mâine. Ar trebui sã nu uitãm cã suntem vulnerabili, dupã cum ar trebui sã nu uitãm cã, aşa vulnerabili fiind, putem ridica din nou capul. Un lucru este cert: drumul în timpul pandemiei a fost anevoios şi stresant. Ieşirea din pandemie este cu atât mai puţin un automatism.
Nu doar noi ne-am schimbat, ci şi lumea din jurul nostru.
Sprijin, solidaritate, ajutor reciproc – toate acestea sunt importante în aceste vremuri.
Lumea învaţă din crize şi ştie ce înseamnã solidaritatea.
Valoarea solidarităţii oferã o busolã moralã într-o lume care ne pune din ce în ce mai mult pe toţi în aceeaşi barcã.
Ea ne învaţă cã trebuie sã pierdem şi noi, atunci când ceilalţi pierd, deşi nu noi suntem marii pierzãtori.
Ameninţarea va fi indiferenta norocoşilor care nu sunt dispuşi să-şi sacrifice privilegiile şi resursele, a celor care vor să-şi facã lumi separate.
Socializarea prin întâlnirile de familie ori cele cu prietenii rãmâne în topul activităţilor de care oamenilor le este cel mai dor. Solidaritatea ne dã speranţă cã, indiferent de cum vom cãdea, în picioare sau nu, un simţ al grijii ne va ţine pe toţi împreunã. Noua organizare a muncii, binefacerea comunicãrii digitale şi concentrarea nu trebuie degradate la rolul de victime ale pandemiei.
Ele trebuie sã devinã o parte din remodelata lume şi din reproiectata noastrã viaţa care ne va aduce bucurii şi satisfacţii.
Viaţa este ca o competiţie, ca şi jocurile olimpice care au început în Japonia.
Bucurie şi speranţa sã vezi cã sportivi din toată lumea dovedesc că teama poate fi învinsă.
Îi vom urmãri cu drag şi cu dorinţa ca cel mai bun sã câştige.
Sã cãutam motive de a fi mulţumiţi, sã privim cu discernământ ce resurse şi capabilităţi fizice, intelectuale, afective,
Avem şi cum le putem folosi la înaltă tensiune, onest, perseverent – fiindcã viaţa este o competiţie şi cu noi înşine.
Dumitru Puiu Popescu 7/23/2021