◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro29.03.2024

A apărut nr. 94 al revistei de cultură CURTEA DE LA ARGEŞ

Editorial 

Mirări naive, folclor, compasiune… 

O naivitate, totuşi, justificată de educaţia matematică şi de exerciţiul îndelungat al profesiei de cercetător – lasă că a te mira este un semn de sapiens, un drept şi o îndatorire minimală, ne-a spus-o de atâtea ori profesorul Marcus. A te mira, a-ţi pune întrebări, a căuta rezonul a tot ce-ţi cade sub privire, a vedea lumea ca un ceasornic şi a-i umbla printre rotiţe cu de ce? şi ce-ar fi dacă? şi iar de ce?… chiar intuind că de cele mai multe ori răspunsul nu este la îndemână…
Ca să n-o lungesc: mă întreb adesea de ce fac oamenii ceea ce fac, mai ales când se poartă „ciudat”, neraţional la prima vedere. Iarăşi un „lasă că”: ce e raţional şi ce nu, asta nu e o întrebare la care să se fi răspuns satisfăcător, există atâtea definiţii şi modele câte paradoxuri ale raţionalităţii, numai că, cel puţin la prima vedere, pentru „viaţa reală” putem adopta un criteriu… economic, eficienţa, cu o „formulă” simplă: efect supra efort! Reducţionist foarte, pentru că apar dificultăţi „inginereşti” (cum se măsoară cele două componente ale fracţiei?), „aritmetice” (are sens fracţia, împărţirea adică?), „filosofice” (evoluează eficienţa – cea pe care o am în vedere – în timp?), „morale” (nu există cumva praguri, dincolo de care efortul nu mai merită, poate fi considerat infinit, drept care eficienţa devine nulă indiferent de efect?), „culturale” (variază toate acestea de la om la om, depind ele de comunitate?) – şi încă altele.
Nu mai fac teorie, pun direct întrebarea la care vreau să ajung şi în faţa căreia mă mir de multă vreme: cum se poate, de ce şi pentru ce atâţia oameni îşi vorbesc de rău ţara şi neamul, denigrându-le şi astfel autosabotându-se? Mai ales la televizor, în presă, prin cărţi, dar şi pe stradă, la piaţă…
O să-mi spuneţi că e o întrebare retorică, ba chiar una simplă: pentru că sunt nemulţumiţi de guvern, de clasa politică, de instituţiile statului – şi confundă toate acestea cu România. Pentru că sunt stresaţi-dezamăgiţi şi aşa se descarcă, aşa se cred cetăţeni implicaţi, intransigenţi, deştepţi (îmi vine să scriu „dăştepţi”, dar rezist tentaţiei). Pentru că aşa e „la modă”, sunt manipulaţi, intoxicaţi, snobi, nu-şi dau seama ce fac…
Aici vin cu o precizare: da, dar atunci când îmi pun întrebarea pe care mi-am pus-o, nu la asemenea cazuri mă refer, ci la oamenii realmente raţionali. Instruiţi, inteligenţi (la prima vedere), şcoliţi prin ţară şi, eventual, prin lume, la burse şi cursuri de tot felul. (Paranteză deloc naivă: în 1983 am primit o bursă importantă, pentru o universitate „capitalistă”, dar nu am putut ieşi din ţară. Am amânat-o doi ani la rând, zadarnic, am „refuzat-o” până la urmă. Noroc cu schimbarea din 1989, am ajuns în vestul cel minunat în 1992. Acolo ni s-a spus de mai multe ori, chiar şi atunci, după căderea zidului: banii vin de la ministerul nostru de Externe, de-acum voi, bursierii, sunteţi prietenii noştri, ambasadorii noştri culturali. Deduc, puţin tendenţios, că dacă, cu un deceniu mai devreme, aş fi prezentat încredere „organelor” din ţară, aş fi avut şansa să obţin (dacă aş fi acceptat…) un al doilea rând de „trese”, iar în 1983/5 asta ar fi fost de bine… Doamne fereşte, nu generalizez, dar nişte bănuieli îmi stau pe limbă… Iar bursa mea, în acest context, e doar aşa, zum Beispiel.)
Revin: aşadar, intelectuali. Gazetari, filosofi, istorici, scriitori. Inşi cu sintaxă şi dicţie (stau mult mai prost cu logica, dar asta nu se vede, zgomotul contează). Mulţi sunt apelaţi cu „dom’ profesor”, chiar fiind, în cartea de muncă, aşa ceva.
Cum se face atunci că nu-şi dau seama că au intrat într-un joc pierzător, indiferent de rezultatul „partidei”, cum de persistă (prea puţini se retrag) într-un asemenea joc?! Mai mult mirare decât întrebare. Au „mânere”, e singurul răspuns! Sunt captivi, ceva între mercenari şi marionete, între sclavi şi roboţi. Şi, „săracii” de ei, ştiu asta. Şi mai ştiu şi că nimeni, niciodată, nu a „câştigat” jucând împotriva neamului său. Istoria nu uită şi nu iartă, popoarele nu uită şi nu iartă. (Încă o paranteză, „folclorică” de data asta: Am auzit în copilărie o zicere de genul „câinele care-şi latră stăpânul trebuie dus la puţu’ sec” – puţul acesta era o groapă adâncă, departe de sat, unde se aruncau animalele care mureau bolnave, atinse de vreo molimă. Am aflat de curând o variantă moldovenească, şi mai expresivă: „câinele care-şi latră coteţul trebuie înecat!” Nu e de joacă nici cu poporul – român! –, nici cu judecata populară!…)
Inteligenţi şi instruiţi, dar dresaţi de constrângeri biografice, trăiesc drama câinelui năuc, dar care ştie proverbe…
Banii se duc, funcţiile se duc, chiar şi ameninţările/constrângerile se duc – rămâne numele. Pe pagina cu lichele. Şi renumele – urmaşii privesc şi închid jenaţi cartea…
Vai de inima lor, vai de cugetul lor, de oglinda în care se privesc dimineaţa!… De aceea arată toţi ca nişte modele (pentru pictori, pentru psihiatri) de nefericire: buza de jos căzută, colţurile gurii lăsate, sprâncenele adunate, zâmbesc mai mult cu dinţii, nu râd aproape niciodată, apar mai mereu în grup, cerşindu-şi unul altuia din priviri un sprijin. Un ulcer moral îi macerează vizibil.
Tristă trebuie să fie viaţa unui om (cât de cât) inteligent, dar cu „mânere”!…

Acad. Gheorghe Păun

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *