La 20 de ani de la plecarea în lumea celor drepți

L-am văzut prima oară pe Ioan Alexandru în Amfiteatrul „Eminescu” al Filologiei clujene, în anii optzeci, dar poezia i-o citisem încă din anii de liceu, iar în cenaclurile bistriţene erau poeţi (între care Virgil Raţiu, el însuşi fiu de preot… greco-catolic), care aveau un cult pentru poezia lui, pe care mi l-au inoculat şi mie. Îi citisem cărţile apătrute până atunci – Cum să vă spun, 1964, Viața, deocamdată, 1965, Infernul discutabil, 1967, Vina (versuri) 1967, Vămile pustiei, 1969, Poeme, 1970, dar cartea pe care mi-am asumat-o ca reper a fost Imnele bucuriei (1973). M-au entuziasmat Imnele Transilvaniei, apărută în 1976, nu-l mai simţeam însă la fel de proaspăt în Imnele Moldovei, 1980, ori în Imnele Țării Românești, 1981.

Dar era unul dintre poeţii de re-ferinţă ai adolescenţei mele, iar atunci când s-a ivit ocazia, eram în ultimul an de facultate, eram „veteran” echinoxist şi „în probe” la Vatra (căci Romulus Guga îmi promisese categoric că mă va angaja la revista târgu-mureşeană – eram deja căsătorit şi stabilit la Târgu-Mureş) şi, la solicitarea lui Romulus Guga de a face interviuri pentru „Vatra dialog”, rubrica emblematică a revistei, l-am propus şi pe Ioan Alexandru.

Aşa că, cu temele făcute, cu re-lectura la zi a cărţilor sale, în 25 mai 1982, i-am păşit pragul casei sale, din str. Belgrad nr. 5, din Bucureşti.

M-a întâmpinat cu entuziasm frăţesc, prietenesc, copleşitor pentru mine, cel care-l veneram şi-l priveam de jos în sus. Mi-l amintesc îmbrăcat în cămaşă albă de in, cu iţari, ţărăneş-te, probabil ca în Topa Mică a lui.

M-a îmbiat cu vin roşu, „din sân-gele Domnului”, am povestit despre Clujul acelor ani, Clujul pe care-l pă-răsise mai mult din nevoie decât de voie. Îmi apărea nu doar ca un mare poet creştin, ci şi ca un mare patriot, care-şi iubea pământul strămoşesc, neamul său şi era un luptător de pri-ma linie pentru a-i apăra valorile. Poate această atitudine a făcut într-un fel mai îngăduitoare stăpânirea la in-flexiunile religioase ale poeziei sale, mai ales la cele din Universitatea bucureşteană, dar şi la cele din scrisul său. De altfel, în 1978, el publicase şi volumul Iubirea de Patrie, însemnări, eseuri etc., care îi certificau poziţia lui în orizontul ataşamentului faţă de poporul său.

Am plecat nu doar cu interviul pe care l-am realizat „după dictare”, căci îi puneam întrebările, la care-mi răspundea rar, cumpătat, înţelegător cu mijloacele precare ale tânărului reporter.

Mi-a dat şi un text despre Transilvania, scris de mână, pe care mi-a spus să-l… topesc în conţinutul dialogului nostru, într-un firesc al temei despre spaţiul transilvan şi istoria sa zbuciumată. Nici nu-i de mirare că, după evenimentele din decembrie 1989, Ioan Alexandru s-a înscris, ca fondator, ajungând şi vicepreşedinte, în nou reînfiinţatul Partid Naţional Ţărănesc, devenit Creştin şi Democrat, unde se regăsea cu credinţa sa şi cu iubirea sa pentru poporul român. Cum nu-i de mirare că el a adus crucea de veghe în Parlamentul României, în momente de mare tensiune politică şi socială.

Din păcate, ideile lui n-au intrat în rezonanţă cu cei care s-au trezit peste noapte mari europenişti, pentru care identitatea naţională nu mai avea niciun sens, refuzând intrarea în concertul naţiunilor cu demnitate, lăsându-se momiţi cu poleiul occidentalismului de tinichea.

Patetismul, înflăcărarea naţională ale lui Ioan Alexandru păreau depăşite, neconforme europenizării la pachet. Era în contradicţie, credeau cei deveniţi peste noapte apologeţii europenismului fără naţionalism, cu mersul lumii, el, cel care dorea să fim noi înşine, prin valorile noastre, care credea că ne putem schimba şi impu-ne prin credinţă şi iubire de neam, prin istoria noastră, cu toate ale ei. Cele două legislaturi ca parlamentar (deputat în legislatura 1990-1992 și senator PNŢCD de Arad, în legisla-tura 1992-1996) l-au îngenuncheat,   l-au copleşit, grăbindu-i sfârşitul, neîmpăcat şi departe de ţară (16 septembrie 2000, la Bonn).

A ars cu flacără prea mare pentru acele vremuri.

De ce e marginalizat Ioan Alexandru? De ce opera lui nu e recuperarată şi readusă în actualitate? Nu mă gândesc nici la conspiraţii, nici la ignoranţă! Poate există şi motive obiective, legate de drepturile de autor!? Eram dispus, mă angajasem într-o discuţie avută la Bonn, cu unul dintre fiii lui Ioan Alexandru, Ioachim, în septembrie 2010, să tipăresc pe cheltuială proprie o antologie din poezia lui Ioan Alexandru şi să dedic un număr special din Vatra veche poetului imnelor. Cu concursul familiei poetului. Din păcate, au fost doar vise… Numai eu am visat!

Receptarea operei lui Ioan Alexandru, relectura ei nu mai ţin însă de aceste, să le zicem, circumstanţe obiective, pentru că opera lui se află în biblioteci, ea poate fi cercetată, abordată din perspective noi. Tratată monografic! Există suficiente voci critice de autoritate, credibile, care să susţină, într-un fel, reinserţia operei lui Ioan Alexandru în actualitate, în integralitatea ei, nu în polaritate, cea indusă de schimbarea prenumelui poetului din Ion în Ioan. Pentru că marea cultură a lumii prin care a trecut – bursier Humboldt, în Germania, cursuri de specializare în filosofie, teologie, filologie clasică (limba şi literatura greacă şi ebraică), istoria artei la Freiburg, Basel, Aachen și München – l-au făcut nu să se rupă de tradiţie, ci să-i înţeleagă mai bine semnificaţiile acesteia. Spunea în dialogul nostru: „Cu alţi ochi m-am întors în Maramureş. M-am apropiat mai mult de ţara mea. S-a declanşat o sete după spaţiul românilor şi cred că contactul cu alte civilizaţii e declanşator”. Şi altfel a scris şi Imnele Putnei (1985), şi Imnele Maramureșului (1988).

Chiar şi teza sa de doctorat, „Patria la Pindar şi Eminescu”, susţinută în 1973, nu face decât să ne racordeze la marile civilizaţii, culturi. Se ne pună în legătură, în armonie cu ele.

O afirmă şi Zoe Dumitrescu-Bu-şulenga, atunci când evaluează recuperarea arhaicităţii specifice, a universului mitic: „spunându-le în graiul plin şi greu ca spicul al ţăranului ardelean, le reîntemeiază în cel mai deplin sens heideggerian, trecându-le în puterea de logos refăcută a cuvântului“. Iar Ioan Alexandru o confirmă, în interviul din 1982: „Eu nu am încredere într-o poezie care ignoră Logosul şi istoria lui”.

Născut în zi de Crăciun (25 decembrie 1941), de Naşterea Mântuitorului, i-a fost hărăzit lui Ioan Alexandru să propovăduiască cuvântul acestuia, cuprinzându-i în bucurie şi iubire partea noastră de pământ şi de cer: „Acestea două (Imnele bucuriei şi Imnele iubirii, n.m., N.B.) sunt coperţile trilogiei neamului, trilogie în care am încercat să cuprind ceea ce e etern pentru cei ce vieţuiesc în acest spaţiu românesc”, completa Ioan Alexandru în acelaşi interviu.

Prin Ioan Alexandru, imnul a fost reînscris în circuitul de valori ale artei şi credinţei noastre. Imnul, spune Ioan Alexandru, într-un interviu realizat de Constantin Coroiu (Dialoguri literare, Junimea, 1976): „nu te lasă pe drum, nu te lasă suspendat, se face punte pentru a-ţi putea continua călătoria”.

Imnograful Ioan Alexandru trebuie citit şi în această grilă sintagmatică, definitorie pentru anii în care credinţa era pusă la zid de Statul ateu. A adus în literatura română o experienţă unică, originală, care-şi extrăgea seva deopotrivă din Pindar, din Sfântul Ioan Damaschin, din sutele de imnografi ai lumii creştine bizantine, din Grecia, Italia, Palestina, Siria, Cipru, Creta şi Sicilia, dar şi din, neîndoios, Eminescu, autor al imnelor mariane – Rugăciune, Răsai asupra mea.

E nocivă pentru istoria literaturii române ocultarea lui Ioan Alexandru. El nu poate fi pus în opoziţie cu nimeni, nici dintre înaintaşi, nici dintre contemporanii săi, ci doar cu sine, cel care, din preaplinul său sufletesc, revărsa binecuvântare. Niciunul dintre contemporanii săi nu a mers atât de ferm pe calea pe care şi-a ales-o, neabătut, imun la compromisuri. Îl avea pe Dumnezeu, chiar atunci când pentru cei mai mulţi Dumnezeu a murit. Căci el îl văzuse pe Dumnezeu. Logos întrupat în Istorie.

„Singurii poeţi care au rãmas sunt poeţii creştini, spunea Ioan Alexandru, în 1991, (într-o conferinţă, la Brăila, la primul Festival Naţional de Poezie Creştină „La început a fost Cuvântul”), pentru cã au obiect! Poezia modernă nu mai are obiect. Nemaivestind Învierea lui Christos, ce sã mai vesteşti, ce să mai spui?”