default-logo

Albinele în Europa și în lume

Albinele sălbatice din Europa

Cercetătorii nu credeau că albinele pot supraviețui ca animale sălbatice în Europa, dar au descoperit că în unele regiuni încă există albine sălbatice (Vezi site-ul Albinele pot supraviețui în sălbăticie însă nu este chiar atât de simplu (descopera.ro), postat pe 22 februarie 2022): într-un studiu început în octombrie 2019, biologii Benjamin Rutschmann și Patrick Kohl, de la Julius-Maximilians-Universität Würzburg (JMU) din Bavaria (Germania), arată că albinele sălbatice încă mai există în regiunea Galiției din nord-vestul Spaniei. Rutschmann și Kohl sunt doctoranzi la Chair of Animal Ecology and Tropical Biology din cadrul JMU, în grupul profesorului Ingolf Steffan-Dewenter; ei au început studiul din Galiția la sugestia colegului lor spaniol Alejandro Machado. Acesta din urmă observase roiuri de albine ocupând interiorul stâlpilor de electricitate goi pe dinăuntru și viețuind acolo. Pentru a afla dacă regiunea ar putea susține o întreagă populație de colonii de albine sălbatice, cercetătorii le-au căutat pe o suprafață în interiorul a 136 de kilometri de stâlpi goi de electricitate și au descoperit că 214 stâlpi de electricitate găzduiesc colonii de albine sălbatice. „În primul an al investigației noastre am găsit 29 de colonii. La o a doua vizită, în martie 2020, am descoperit că 17 dintre aceste colonii au supraviețuit iernii chiar dacă nu fuseseră nici hrănite și nici tratate împotriva paraziților” spune Benjamin Rutschmann. Există posibilitatea ca roiurile de albine sălbatice să fie descendenții sălbatici ai speciilor străine de albine importate de apicultori. În Germania, după spusele lui Rutschmann, subspecia autohtonă de albine (Apis mellifera mellifera) a fost înlocuită în acest mod cu mult Timp în urmă de subspeciile de import, în primul rând de Albina Carnica (A. m. carnica).

Analizând modelul nervurilor aripilor, cercetătorii JMU au descoperit că toate coloniile care trăiau în stâlpii de electricitate făceau parte din specia Albinei Iberice, Apis mellifera iberiensis; astfel se poate concluziona că, în Spania, albina a existat simultan atât ca animal sălbatic, cât și ca animal domesticit până în zilele noastre: „Dacă populația de albine sălbatice poate fi stabilă pe termen lung, putem determina acest fapt doar prin intermediul unor ani suplimentari de observație”, spune Patrick Kohl. „După doi ani de studiu și un total de 52 de colonii de albine observate, vedem că aproximativ 40% dintre acestea supraviețuiesc iernii”, a spus și Alejandro Machado, care locuiește în regiune. O analiză a peisajului din jurul stâlpilor de electricitate a arătat că supraviețuirea albinelor melifere din Galiția a depins în mare măsură de cât de naturale sunt împrejurimile. În stâlpii de electricitate înconjurați de tufărișuri, lande sau păduri supraviețuiesc iernii mult mai multe colonii decât în stâlpii poziționați în câmpuri cultivate intensiv.

În coloniile înconjurate de habitate seminaturale în proporție mai mare de 50%, cel puțin jumătate dintre colonii au supraviețuit iernii; în schimb, în peisajele cu habitat seminatural în proporție mai mică de 25%, unde se găsește o cantitate mică de hrană, probabilitatea de supraviețuire a fost aproape de zero.

În Galiția, cercetătorii au descoperit contraste puternice între zonele seminaturale învecinate neutilizate sau cu o utilizare tradițională extensivă (lande, crânguri) și suprafețele mari de agricultură intensivă, cu aport ridicat de pesticide și îngrășăminte. „Acest contrast puternic dintre cvasi-natural și deșert agricol a fost cel care ne-a făcut să realizăm că vegetația din jur joacă un rol atât de important în supraviețuirea albinelor”, spune Rutschmann. Studiul arată importanța fundamentală a formelor extensive de utilizare a terenurilor și a restabilirii caracteristicilor peisajului aproape natural, cum ar fi gardurile vii: „Fără habitate suficiente de cuibărit și hrănire, chiar și interzicerea pesticidelor sau oprirea schimbărilor climatice nu vor ajuta insectele”, a concluzionat Patrick Kohl.

 

Diferența între albine și viespi

„Există aproximativ 20.000 de specii de albine pe glob și nu toate înțeapă”, a declarat Allyson Ray, doctorand în bioștiințe moleculare, celulare și integrative la Penn State University, care mai spune că „există un grup de albine, numite albine fără înțepătură (din specia Meliponini), precum și albinele miniere (familia Andrenidae), care au înțepături, dar sunt atât de mici ca efect, încât sunt în mare parte ineficiente” (vezi site-ul De ce mor albinele atunci când ne înțeapă, dar viespile nu? (descopera.ro), postat pe 11 iunie 2022).

Peste 500 specii de albine fără înțepătură trăiesc, mai ales, în zona celor două tropice: în loc să înțepe, ele mușcă, „și au frecvent intrări elaborate în cuiburi pentru a descuraja invadatorii”, a declarat Nicholas Naeger, biolog la Washington State University, care studiază albinele de peste două decenii. „Albinele de miere mor cel mai adesea ca o consecință a înțepăturii”, spune Allyson Ray. Albinele de miere – din care există aproximativ 10 specii, potrivit lui Nicholas Naeger – nu au tendința de a muri atunci când înțeapă alte insecte sau păianjenii, ceea ce tinde să se întâmple doar dacă albina crede că stupul său este invadat. În general, înțepătura este capabilă să pătrundă exoscheletul relativ subțire al insectei și poate fi extrasă fără a suferi daune; pielea umană este mult mai groasă decât exoscheletul celor mai multe insecte, ceea ce înseamnă că „înțepăturile rămân înțepenite. Atunci când albina zboară după ce a înțepat o persoană, înțepătura rămâne, iar organele intestinului acesteia sunt smulse și detașate, spintecând-o efectiv”, a explicat Ray. Albina, acum cu o gaură în abdomen, „ar putea trăi câteva ore după înțepătură, dar în cele din urmă va ceda în urma pierderii de lichide și a insuficienței organelor interne”, a adăugat Naeger.

Nicholas Naeger a efectuat cândva cercetări pentru a confirma că albinele sunt incapabile să supraviețuiască după ce au înțepat o țintă umană. Față de ele, bondarii au un înțepător neted și, prin urmare, sunt capabili să înțepe de mai multe ori fără să moară. Alte insecte, cum ar fi viespile, au un înțepător la fel de neted, ceea ce le permite să atace o țintă de mai multe ori fără a muri. „Albinele de miere, ca majoritatea albinelor, sunt timide atunci când sunt departe de stup și nu au nimic de protejat; singurele două moduri semnificative de a face ca o albină să te înțepe sunt să provoci înțepătura prin apucarea sau strivirea albinei, astfel încât aceasta să nu aibă opțiunea de a fugi, sau prin faptul că te apropii prea mult de cuibul său. Un număr semnificativ de înțepături de insecte care sunt puse pe seama albinelor sunt de fapt comise de viespi, care tind să fie mai îndrăznețe și mai agresive decât albinele”, a remarcat Naeger. De asemenea, este demn de remarcat faptul că nu toți membrii speciilor de albine „înțepătoare” au de fapt capacitatea de a înțepa. „Orice albină care înțeapă va fi femelă, deoarece înțepătorul este de fapt un ovipozitor modificat”, sau un organ tubular prin care o insectă femelă își depune ouăle, a adăugat Ray. Albinele femele tind să fie mult mai numeroase decât masculii lor. Potrivit unui studiu din 2019, populația medie de albine are un raport de aproximativ 5 la 1 între femele și masculi.

 

Jocul bondarilor și al albinelor

Bondarul (Bombus) este un gen de himenopteră asemănător cu albina, dar mai mare la trup și având un corp păros, cu dungi negre și galbene, ușor de recunoscut. Este o insectă colonială, prezentând un polimorfism asemănător cu al albinelor lucrătoare. Își organizează colonii de până la 300 sau chiar 400 de indivizi în pământ, preferabil în cuiburile unor mamifere (orbete, cârtiță, șoarece etc), sau în golurile de la baza copacilor bătrâni. În aceste colonii construiesc faguri în care se depun ouă și o miere dulce-amăruie, specifică. Adulții se hrănesc mai ales cu polen și nectar, rezervele de miere fiind folosite foarte rar în perioada de activitate: în toamnă majoritatea membrilor coloniei mor. Rămân doar femelele fecundate, care încep primăvara construirea unui nou cuib. Ele realizează câteva celule din ceară pe care le umplu cu polen și în care depun ouă: larvele apărute sunt îngrijite până la maturitate, când preiau toată munca, devenind lucrătoare. Este răspândit în toată România, din Delta Dunării în golul alpin. De asemenea, se găsește în cea mai mare parte a Eurasiei (sursa: Bondar – Wikipedia, site vizitat pe 4 noiembrie 2022).

Bondarii se joacă, potrivit unei noi cercetări conduse de Universitatea Queen Mary din Londra (Cum „se joacă” albinele? Un experiment le-a surprins în acțiune! (descopera.ro), postat pe 4 noimebrie 2022): este pentru prima dată când a fost demonstrat un comportament de joc cu obiecte la o insectă, adăugându-se la dovezile tot mai numeroase că albinele pot experimenta „sentimente” pozitive. Echipa de cercetători a pus la cale numeroase experimente pentru a-și testa ipoteza care a arătat că bondarii se străduiau să rostogolească bile de lemn în mod repetat, în ciuda faptului că nu exista nici un stimulent aparent pentru a face acest lucru. De asemenea, studiul a constatat că albinele mai tinere rostogoleau mai multe bile decât cele mai bătrâne, reflectând comportamentul uman al copiilor mici și al altor mamifere și păsări tinere, care sunt cele mai jucăușe și că albinele masculi le rostogoleau mai mult Timp decât cele feminine.

Studiul a urmărit 45 de bondari într-o arenă și le-a oferit opțiunile de a merge pe o cale liberă pentru a ajunge la o zonă de hrănire sau de a se abate de la această cale în zonele cu bile de lemn. Albinele au rostogolit bilele o dată și – în mod impresionant – de 117 ori pe parcursul experimentului: comportamentul repetat a sugerat că rostogolirea bilelor a fost recompensatoare. Acest lucru a fost confirmat de un alt experiment în care alte 42 de albine au avut acces la două camere colorate, una conținând întotdeauna bile mobile și una fără nici un obiect. Atunci când au fost testate și li s-a oferit posibilitatea de a alege între cele două camere, nici una dintre ele nu conținea bile, albinele au arătat o preferință pentru culoarea camerei asociate anterior cu bilele de lemn. Configurația experimentelor a eliminat orice idee că albinele mișcau bilele în alt scop decât acela de a se juca.

Cercetarea se bazează pe experimentele anterioare ale aceluiași laborator de la Queen Mary, care au arătat că bondarii pot fi învățați să marcheze un gol, rostogolind o minge spre o țintă, în schimbul unei recompense alimentare. În Timpul experimentului, echipa a observat că bondarii au rostogolit mingi în afara experimentului, fără a primi nici o recompensă alimentară; albinele au rostogolit bilele în mod repetat, fără a fi antrenate și fără a primi hrană pentru acest lucru – a fost un comportament voluntar și spontan – prin urmare, asemănător cu comportamentul de joc observat la alte animale. Aceasta demonstrează, încă o dată, că, în ciuda dimensiunilor mici și a creierului lor minuscul, sunt mai mult decât niște mici ființe robotizate: este posibil ca ele să experimenteze, de fapt, un fel de stări emoționale pozitive, chiar dacă rudimentare, așa cum fac alte animale mai mari, pufoase sau mai puțin pufoase. Acest tip de descoperire are implicații asupra înțelegerii noastre privind sensibilitatea și bunăstarea insectelor și ne poate încuraja să respectăm și să protejăm tot mai mult viața pe Pământ.

 

Emilian M. Dobrescu / UZPR

Despre autor

Lasă un răspuns

*