Ştiinţa afirmă că doar 10 % din creierul omului e activat şi că sute de milioane de celule ale creierului stau nefolosite.
Nu e vorba de sindromul „minţii leneşe”, ci de „camere” ale ei, de rezervă, ca şi cum acoperite, ascunse, ţinute în taină, la care omul are puţin acces şi care nu sunt activate niciodată sau – rar de tot.
Dar, citim în „Facerea” (2), Dumnezeu l-a modelat pe om după chipul şi asemănarea Sa.
Adică l-a făcut atotputernic. Un Dumnezeu.
Să-i fi dăruit acestuia doar 10 % din creier?
Dacă lecturăm Biblia, conchidem că primii oameni le aveau pe toate cele 100% de creier activate.
Adam pune nume tuturor animalelor, cunoaşte graiurile lor.
Eva era fără nume. Abia mai târziu, Adam i-a pus şi ei numele Eva, care în ebraică înseamnă Viaţă (Adam însemnând în aceeaşi limbă străveche Om).
În lipsa altor oameni, ei stăteau de vorbă cu animalele şi dobitoacele.
Într-o discuţie pe care o are cu Eva, sub un pom din grădina raiului, şarpele o face să creadă că soţul ei îi poate lua locul Lui Dumnezeu, dacă va mânca „din pomul cunoştinţei binelui şi răului”, de care Tatăl le-a poruncit să nu se atingă. „În ziua când veţi mânca din fructul oprit veţi fi ca nişte Dumnezei” („Facerea”, 3, 6).
Adam se vrea Dumnezeu. Nu un egal Lui Dumnezeu, cum l-a făcut Tatăl Ceresc, ci unicul. Şi el s-a lăsat ispitit.
Deci primul păcat, cel mai grav, este păcatul neascultării.
Şi atunci – concluzionăm – Dumnezeu, fiind ameninţat de lucrul mâinilor Sale de a fi detronat, subminat, i-a scos pe Adam şi Eva din rai, iar odată cu asta a creat timpul (adică moartea) pentru ei, le-a luat aripile (Dumnezeu, conform psalmilor 16 şi 35, are aripi, iar în psalmul 138 se spune că şi omul are aripi; nicăieri în Biblie nu este indicat că Creatorul l-a făcut pe om doar parţial după chipul şi asemănarea Sa) şi atotputernicia minţii.
Cel de Sus i-a lăsat omului, ca pedeapsă, doar 10 % de creier activat, la genii acestea se pot ridica prin efort propriu – cunoştinţe, studiu, muncă etc. – la 11-12 %.
Animalelor şi dobitoacelor, înţelepte şi ele la începuturile lumii (vezi viclenia de Machiavelli şi pragmatismul existenţial cu fraze din Nietzsche al şarpelui în „Facerea”), pentru ca să nu fie mai deştepte ca omul, pe care Dumnezeu l-a făcut stăpân peste acestea, le-a privat de darul de a vorbi limba omenească, lăsându-le şi mai puţin: 2-3% din potenţialul iniţial al minţii (cel mai deştept reprezentant al acestora, delfinul, e dotat cu 1-2% mai mult, numai pentru că are un mediu specific de manifestare a capacităţilor, pe care nu-l poate părăsi).
Sunt doar nişte expuneri pe marginea capitolului „Facerea”.
Presupunem, de asemenea, că unicului om, după Adam şi Eva, căruia i-a scos interdicţia de a se folosi de tot creierul şi i-a dăruit toate cele 100 % ale posibilităţilor de care este capabil creierul uman a fost Fiul Său, Iisus Hristos.
Acest dar L-a făcut egal Lui Dumnezeu.
Ce poate face un om cu tot creierul activat?!
Din Evanghelii putem stabili ce facultăţi avea Mântuitorul şi pe care le-a posedat, bănuim, şi omul dintâi, toate puse în aplicare de puterea minţii (Iisus o numeşte a Credinţei): El putea învia morţii (pe Lazăr, pe fiica lui Iair ş.a.), merge pe ape, levita, face ca orbii să vadă, surzii să audă, şchiopii să meargă, leproşii să se vindece doar printr-o simplă atingere cu mâna sau dacă se atingeau de haina Lui; să dea putere şi altora să tămăduiască (apostolilor, la Matei 10,1); să facă să asculte de El „vânturile şi marea”, oprind furtunile şi pornind ploi; cunoaşte viitorul; ştie gândurile semenilor; scoate „duhuri” din cei demonizaţi; iartă păcate; satură mulţimile cu 5 peşti şi 2 pâini; capătă posibilitatea de a muta munţii din loc („Dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia; «Mută-te de aici acolo!» şi se va muta şi nimic nu vă va fi vouă cu neputinţă”, la Matei 17,21), îi stă în puteri să dărâme şi să construiască Templul în trei zile; mai putea să-şi schimbe chipul („Schimbarea la Faţă”), să comunice cu Tatăl Ceresc, să învie din morţi ş.a.m.d.
Nesfârşit de necunoscută e mintea umană, capabilă de înfăptuiri uluitoare.
Închei aceste meditaţii cu o întrebare firească: ce ar trebui să facă omul şi cum ar urma să procedeze în timp ca să merite încrederea Celui de Sus şi să-şi recapete adevărata dimensiune a minţii sale, cea pe care i-a dăruit-o Cel de Sus atunci când l-a creat pe acesta „după chipul şi asemănarea Sa?”
***
Cunoşteam din copilăria mea o legendă despre faptul că omu-şi poate mântui sufletul şi prin înţelepciunea pe care o adună.
Ea spune că Iisus a coborât în iad, având o înţelegere cu satan să scoată de acolo o mie de suflete.
„Bine, a fost de acord acela. O mie şi niciunul mai mult.”
Între cei aleşi de Mântuitor însă nu se afla şi împăratul Solomon.
„Doamne, dar pe mine de ce nu mă scoţi de aici?”, l-a întrebat înţeleptul.
„Tu vei ieşi singur”, i-a răspuns Iisus.
După ce Mântuitorul a părăsit iadul cu cele o mie de suflete salvate şi uşile grele s-au închis din urma lor, Solomon a prins de-ndată să facă măsurători, să tragă linii, să bată ţăruşi.
Curioşi, dracii l-au întrebat ce are de gând să facă.
„Un templu, a răspuns împăratul. Ca să pot să mă rog Celui de Sus în voie şi aici…”
„Ieşi afară!”, i-au zis înspăimântaţi dracii.
Şi au mai desferecat o dată porţile grele, de astă dată ca să scape de Solomon.
***
Paradisul e acela pe care şi-l construieşte o persoană încă în timpul acestei vieţi, care include obişnuinţe, grădină, animale, prieteni, rude dragi (căci, fără de acestea din urmă, chiar cu păcatele lor, ar putea fi oare vorba de un paradis adevărat?!) şi pe care, odată început aici, aceasta şi-l regăseşte, ca să-l definitiveze, dincolo.
Eu văd raiul mai curând ca pe o bibliotecă decât ca o livadă. Sau – ca o combinaţie armonioasă între o lume a cărţilor şi un colţ de natură divină, unde coboară din când în când să citească Dumnezeu, iar Sfântul Petru, cel cu cheile de la poarta raiului, e mai degrabă bibliotecar, în grija lui aflându-se şi cheile de la sala de lectură.
***
O frază pe care mi-o spune un preot tânăr, duhovnic la mănăstirea Japca: „Ieri eram deştept şi voiam să schimb lumea, azi sunt înţelept şi vreau să mă schimb pe mine!”
***
În închisoarea de la Aiud, basarabeanul nostru, părintele Mina Dobzeu, l-a botezat în credinţa ortodoxă pe evreul Nicolae Steinhardt, care a devenit ulterior unul dintre cei mai mari teologi ortodocşi.
Părintele Mina Dobzeu îmi spune în chilia sa de la Mănăstirea „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel” din Huşi:
– Nicolae Steinhardt voise să fie creştinat şi mai înainte de a fi închis, dar nu avusese condiţii.
Marele ierarh de la Grozeşti îmi dădu astfel de înţeles că închisoarea îi creează unui muritor toate condiţiile necesare pentru a se regăsi întru Domnul, pentru mântuire, pentru sfinţenie.
Important e să treci prin ea fără să te frângi.
***
Profeţii au aflat mai multe despre oameni locuind în Pustie, decât zăbovind prin marile oraşe.
Pustnicii se retrăgeau în arşiţele sau gerurile ei, ca să se regăsească pe sine şi să-L afle pe Cel de Sus, sugerând că El locuieşte acolo şi nu în târgurile aglomerate şi că te poţi împlini spiritual doar în singurătate, Pustia (în sens de ţinut sălbatic, pustiu de oameni) fiind mai degrabă o stare a sufletului.
***
Libertatea este libertatea de a nu face răul, şansa ta de a fi bun, harnic, generos, cinstit, corect, este dreptul tău nespus de a fi Om, creat de Cel de Sus după chipul şi asemănarea Sa.
***
Oamenii dominaţi de frică îşi cer iertare nu pentru răul făcut, ci pentru răul care li s-a făcut.
***
Nu am teamă de oamenii care se tem de Dumnezeu. Mă tem de cei care nu se tem de Cel de Sus. Doar aceştia din urmă sunt capabili de orice, crezând că pot face tot ce le scapără prin minte şi vor scăpa nepedepsiţi.
***
La închiderea Mănăstirii Zloţi, icoanele de acolo au fost mutate, într-o noapte, în casa bunicilor mei din Codreni. Ne mişcam în casă printre icoane, printre fragmente de catapetesme şi prapuri.
Eram cuminţi, căci sfinţii ne vedeau. Abia când ieşeam în ogradă – săream în sus, strigam, ne fugăream ca toţi copiii, chiar dacă sfinţii se mai uitau după noi pe fereastră.
Copilul supravegheat de icoane creşte cu sentimentul că cineva îl poate mustra pentru faptele lui necugetate, dar şi ocroti la clipă de necaz.
De multe ori aveam impresia, atunci când cădeam prin ogradă sau ne juleam prin grădină, că sfinţii vor coborî din icoane să ne scoată spinul din picior, să ne ungă cu lacrimi zgârieturile sau să ne mângâie până se întoarce mama acasă de acolo de pe unde era plecată.
***
Câteodată intenţia importă mai mult decât fapta. Sfântul Ioan Damaschin spune: „Dumnezeu nu caută binele făcut, ci scopul pentru care a fost făcut”.
De cele mai multe ori, omul nu poate deosebi binele făcut în numele răului, nici răul care are drept scop binele. Numai Cel de Sus poate fi aici unic şi nepărtinitor judecător.
***
Un bărbat care lucrează de-o viaţă la o fabrică de mobilă îmi spune:
– De la o vreme mă simt şi eu jumătate-om şi jumătate-scaun.
***
O femeie cu simţul umorului este de multe ori la fel de penibilă ca şi un bărbat fără simţul umorului.
***
Citesc într-o revistă care apare în România (Vatra, nr. 4, 2008):
„S-ar putea ca, peste două-trei generaţii, limba română să nu aibă nici vorbitori, iar cultura română creată în această limbă să devină o relicvă/antichitate”.
Ni se sugerează că sfărâmarea Turnului Babel ar însemna revenirea omenirii la o singură limbă (engleză?, rusă?, găgăuză?).
Dacă se va întâmpla acest lucru, atunci responsabilitatea Basarabiei va fi enormă: va trebui noi să păstrăm limba română cu toate operele create în ea de-a lung de secole.
***
Pentru un filozof sau un scriitor a crea precepte frumoase şi a nu le urma, este ca şi cum ai ţine vinul în gură, pe care ai ezita să-l bei, de teamă să nu te îmbeţi.
***
Nu poţi să spui adevărul şi să rămâi generos.
***
Îl întreb pe un bătrân care e secretul longevităţii lui:
– Să-ţi fie drag ceea ce faci, mi-a spus dânsul. E una dintre condiţiile obligatorii ca să poţi trăi mult.
***
Oamenii au învăţat iubirea de la zei. Dar de atunci zeii sunt geloşi pe oameni, pentru că aceştia iubesc câteodată cu mult mai puternic decât sunt capabili zeii.
***
Tinereţea şi bătrâneţea sunt mai degrabă stări de suflet decât vârste.
Nicolae DABIJA
1 ianuarie 2015