”Drumul amintirilor”

Aseară am fost cu serviciul pe un mic cruise pe fluviul Saint Laurent. Urma să se meargă cu ”un bateau mouche”, aceeași idee ca la Paris, pe fluviul Sena. Același gen de vaporașe  acoperite cu pereți și tavane de sticlă, de unde poți admira nestingherit frumusețea.

Un alt element de comparație sunt micile plimbări pe lacul Ontario, în amonte față de Montréal. Fluviul Saint Laurent pare să izvorască din Marile Lacuri, sau cel puțin așa îmi pare mie. La Montréal el are unde line și este larg, de parcă ar fi un estuar molcom. Nu e nici pe departe atât de lat cât are să devină atunci când se varsă în Oceanul Atlantic. Pe același fluviu făcusem cu ani în urmă drumuri și în aval, la Tadoussac, acolo unde fluviul este și mai adânc, și mult mai lat; e un loc în care ne-am dus să vedem balenele în habitatul lor natural. Acum, această croazieră de la Montréal se desfășoară între cea făcută în amonte, pe lacul Ontario, și cea din aval, la Tadoussac. Aici minunea nu constă nici în skyline-ul orașului modern nord-american, nici în emoția trăită în preajma celor mai mari mamifere de pe glob, al cărui spectacol are o magie anume. Când vezi monstrul marin apropiindu-se de barca ta, ți-e imposibil să nu fii emoționat la gândul că trecerea lui chiar pe sub ambarcațiunea ta s-ar putea transforma, cu puțin ghinion, într-un eveniment nedorit, în caz că balena dă un pic mai tare din coadă și-ți răstoarnă ambarcațiunea…

Așadar, de această dată nu am admirat nici skyline-ul torontonian, care se profilează pe cer ca oraș nord-american cu o personalitate aparte, din larg observându-se turnul CN Tower și SkyDomul (o clădire ce găzduiește spectacole și meciuri, al cărui acoperiș se pliază, făcând loc soarelui în tribune), dar nici balenele observate la Tadoussac.

Era doar un peisaj domol, plăcut luminat în apusul de soare. Nimic spectaculos, aș putea spune, nimic să-ți taie respirația. De fapt, nici nu căutam senzații tari, eram la un eveniment de serviciu al cărui scop fusese să-ți cunoști colegii mai bine, dar și ca ei să te cunoască pe tine. Pe puntea din spatele vaporașului suntem așteptați cu un pahar de șampanie, să se dezlege limbile. În scurt timp suntem invitați să luăm loc la niște mese impecabile, unde aperitivele erau deja puse pe masă… așa că ne bucurăm și de o mică creație culinară, care m-a surprins prin originalitate. Apoi șefii și organizatorii excursiei ne cer atenția, ne felicită pentru rezultatele de până acum și ne urează succes mai departe. Micile lor alocuțiuni sunt succinte și haioase, doar nimeni nu dorea să fie prolix, nici să întârzie delicatesele ce aveau să fie servite la masă. Dinner-ul se dovedește a fi delicios… Când avem un răgaz să ne uităm pe fereastră, vedem că am trecut de turnul cu ceas, de niște roți uriașe profilate pe cer, de unde poți admira splendoarea orașului, apoi de niște șantiere navale. Peisajul continuă domol, deși acum era parcurs mai mult în noapte. Din capsula noastră de sticlă, începem să vedem tot mai puțin în întuneric, mai ales că dinăuntru se aprind și niște lumini splendide, ce dau strălucire micii noastre lumi plutitoare.

Atmosfera continuă să ne surprindă, deși nu are nimic uimitor, și totuși era ceva extrem de plăcut, o atmosferă sofisticată dar unassuming, în care oricine se putea simți bine. Trecem pe sub niște poduri luminate în noapte, dintre care unul leagă orașul de Statele Unite, dar am trecut și pe sub podul Jacques Cartier (da, aceeași figură istorică întâlnită și la Mont Royal, și în port, iar acum vorbim despre un pod superb, luminat feeric în noapte). Aflu că jocurile acestea de lumini, de care montrealezii beneficiază din plin, prin proiecțiile de pe turnuri, biserici sau chiar în catedrala Marie de Bonsecours… acum luminează mirific și podurile. Mă întreb dacă această artă a iluminării în noapte nu se datorează faptului că iarna e atât de lungă și întunecată la Montréal, că astfel de spectacole de lumini oferă o scăpare din monotonia întunericului hibernal, o evadare în inovație artistică, în crearea unei magii a momentului…

Și pentru că tot vorbim despre iluminări magice, de pe mal se vede și turnul înclinat al stadionului olimpic, acum într-o lumină crudă, pe alocuri albăstrie. E același stadion care în anul 1976 a găzduit echipa română de gimnastică și care la vremea respectivă nu a putut afișa nota perfectă a Nadiei Comăneci, prima de acest gen din istoria sportului.

Remarc însă că, în ciuda calmului atmosferei și a rafinamentului plin de farmec, o amintire veche, ce s-a întâmplat la o lume depărtare, îmi aduce aminte de cineva ce mă întreba în acel an memorabil 1976: ”Uite câte face Nadia!… Tu poți să faci ce face ea?” Țin minte că unii au râs auzind această întrebare. Nu, nu puteam, de aceea Nadia era campioană mondială și olimpică de gimnastică, și eu nu. Nimeni în lume nu putea face ce făcea ea!

Acest lucru se poate întâmpla și acum, având în vedere succesul recent al Biancăi Andreescu. Așa că, deși știu că e tentant, vă rog, încercați să nu vă întrebați tinerii: ”O vezi pe Bianca Andreescu, uite câte face! Tu poți face ca ea?”. Nu forțați o competiție acolo unde nici nu poate fi vorba despre vreuna. Nu comparați copiii cu nimeni altcineva. La urma urmei, fiecare dintre noi avem talente, aptitudini, ambiții și interese, fiecare dintre noi este altfel. Oricât succes ar dori cineva pentru noi, nimeni nu va fi vreodată nici Nadia Comăneci, nici Bianca Andreescu, nici nimeni altcineva; în cel mai bun caz vom fi noi înșiși.

Chiar dacă o piață din Montréal poartă numele Nadiei Comăneci (bravo, Nadia!), iar acum o stradă din Ontario se cheamă Andreescu Way (bravo, Bianca!), chiar dacă li se aduc onoruri, poate că cel mai important lucru ar fi ca în loc să  încercăm să imităm, să încercăm să devenim versiunea cea mai bună a ceea ce suntem, fiecare… Aș merge și mai departe spunând chiar că atât Nadia cât și Bianca au ajuns să facă istorie, pentru că nimeni nu le-a propus să fie altceva/altcineva decât erau ele de fapt.

E doar un gând răzleț avut pe ”un bateau mouche” ce curgea leneș pe apele fluviului Saint Laurent, la vederea Stadionului Olimpic din Montreal. Nimic mai mult.

 Milena Munteanu

leviathan.ro

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.