Literatura, ca mijloc de exprimare în formă scrisă, s-a regăsit printre cele mai supreme valori ale vieții umane și anume: acele valori care se suprapun în mod direct cu necesitățile spirituale ale ființei umane, necesități spirituale ce impun omului dorința de a comunica continuu cu lumea infinită a cunoașteriii din timp și spațiu. Dacă conform dicționarului explicativ al limbii române termenul de Literatură este considerat „ca artă sau creație artistică al cărei mijloc de exprimare este limba sau, în același timp, fiind și totalitatea operelor beletristice ale unei epoci, ale unei țări, ale unui grup social, ale unui individ etc., sau și totalitatea operelor scrise care se referă la un anumit domeniu”; atunci savantul și filosoful Imam Ja’far al-Sadiq, de origine musulmană (702-765 d.Hr), atribuie termenului de literatură următoarea definiție: „Literatura este veșmântul pe care cineva îmbracă pe ceea ce scrie sau spune astfel încât să pară mult mai atractivă”, totodată Domnia Sa completând „… literatura este o bucată din viață, căreia i-a fost dată o direcție și înțeles, o interpretare artistică a lumii în funcție de observatorul acesteia”. Așa fiind, credem, respectiva afirmație reprezintă legătura reciprocă dintre ființa umană și acțiunile acesteia, cât și aspectul ce unește elementul comunicării între ele. Corespunzător, definim o formulă care se raportează și la elementul cunoașterii despre existența umană și îndeletnicirile acesteia de-a lungul timpului. Prin așa-zisa cunoaștere sau teoria cunoașterii omul este mereu în căutare de sine în a descoperi și a produce cât mai multe lucruri noi prin intermediul cărora determină acțiuni cu efecte spirituale, efecte ce fac viața umană tot mai frumoasă și mai interesantă. Prin această viziune despre viață, omul, la nesfârșit, este mereu într-o cercetare în scopul de a găsi noul cât mai original care să dezvolte existența umană la cele mai înalte limite. În așa mod, omul în timp s-a dezvoltat din punct de vedere intelectual și, corespunzător, a creat arta despre literatură, cu alte cuvinte, arta scrisului care a evoluat, prin faze succesive, la un nivel destul de superior – activitate umană care denotă cultură spirituală. Ca urmare, cultura spirituală umană raportată și corelată la cultura literară s-a extins considerabil, în rezultat fiind prezentă de-a lungul și latul universului; iar așa numita „creație artistică”, fondată de omul naturii, s-a reprodus prin cele mai diverse forme și valori estetice, având la bază variate mijloace de exprimare cu caracter specific. Cultura literară, întrunind în sine natura umană, reprezintă în același timp și cultura personală a individului care scrie lucrări originale de artă, de știință, de creație artistică etc., în cele din urmă, toate acestea valorificând cultura propriei identități și cultura propriei națiuni. Respectiv, prin cultura propriei națiuni se disting, pe bună dreptate, succesele și realizările omului-scriitorului în arta literaturii, cât și în alte domenii de activitate spirituală. Sub această formă a valorilor culturale s-a promovat în cel mai distinct mod arta cunoașterii prin literatură, activitate care este prezentă în toate țările lumii. Drept urmare a acestui proces, literatura română, parte componentă a culturii românești, își are locul său destoinic în cultura universală și în totalitatea valorilor spirituale universale.
Făcând o paralelă la cultura română, vom aborda caracterul specific și complex al culturii literare românești, bogăție națională urmată din moși-strămoși. Cu bogate și apreciate conținuturi, cu genuri literare corespunzătoare, literatura română de-a lungul timpului s-a remarcat într-un mod nespus de pozitiv și sigur nu numai în cadrul hotarelor sale, dar și în cultura universală. Fiind influențată de curenții creștinismului, literatura română, de la începuturi, a fost promovată în cultura europeană de marii scriitori care la timpul lor au fost preocupați de domeniul culturii clasice – umanismul, printre ei fiind prezenți lingvistul și filozoful, istoricul și politicianul, academicianul și umanistul, cercetătorul și savantul, scriitorul și antropologul etc. Dimitrie Cantemir (născut la 26 octombrie 1673, Iaşi – decedat la 21 august 1723; pentru foarte scurt timp fiind domnitor al Moldovei; a scris despre Țăra Românească, Imperiul Otoman etc., lucrări de mare valoare – „Descrierea Moldovei”, „Divanul”, „Istoria ieroglifică”, „Sistema religiei mahomedane” – scrisă în limba latină etc.; în lucrările sale abordând tematici despre amplificarea situației social-istorice din Moldova la sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea; este foarte bine cunoscut în comunitatea academică din Germania și comunitatea academică din Europa pentru renumitele sale opere în știință, membru titular al Academiei de Științe și Științe Umanistice din Berlin, din anul 1714; este primul scriitor român recunoscut în cultura universală și europeană; meritele sale excepționale în arta scrisului sunt bine cunoscute în istorie), Miron Costin, scriitorul de cronici și letopisețe – cronicarul, diplomatul, personalitate credincioasă neamului românesc și scriitorul care a promovat și a valorizat literatura română ca artă autentică în cultura româneasă (născut în anul 1633 – decedat 1691, Roman, Moldova; opere originale și importante precum: „Letopisețul Țării Moldovei de la Aron vodă încoace”(1675), o continuare a cronicii lui Grigore Ureche; „Viața Lumii” – poem folozofic; „De neamul moldovenilor, din ce țară au ieșit strămoșii lor” – un manuscris care nu a fost realizat până la sfârșit, ulterior în 1852 acesta fiind editat de Mihail Kogălniceanu), Grigore Ureche, cronicar (născut, cu aproximație, 1590 – d.1647, Goești, Iași, personalinate eminentă în slujba scrisului care a tratat aspecte de istorie în dezvoltarea fenomenelor precum deșteptarea poporului prin conștiința națională; operele realizate fiind „Letopisețul Țării Moldovei”, titlul original fiind „Letopisețul țărâi Moldovei, de când s-au descălecat țara și de cursul anilor și de viiața domnilor carea scrie de la Dragoș vodă până la Aron vodă” – lucrare care a pus bazele științei în istoriografie, alte), Ion Neculce, cronicar în teme istorice (n.1672, Prigorenii Mici, Iași – d.1745, Târgu Frumos, România; monografia de valoare și fundamentală fiind „Letopisețul Țării Moldovei de la Dabija Vodă până la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat”), precum și alte personalități marcante din cultura românească, la rândul lor, cu toții fiind producători de studii filozofice în promovarea istoriei, culturii și limbii române; si, în același timp, cu toții fiind luptători adevărați pentru protejarea pământului strămoșesc, pentru descătușarea poporului care era nespus de asuprit. În acest context, scriitorul, poetul, istoricul literar Gheorghe Adamescu în lucrarea sa „Istoria literaturii române” scrie despre unul dintre ei: „Neculce a fost un militar distins, iar Petru cel Mare l-a prețuit mult și i-a arătat o deosebită simpatie. Tot așa era privit și de familia lui Cantemir și de ceilalți boieri; de aceea când a voit să se întoarcă în țară, cu multă greutate a scăpat de insistențele lor. El însă a ținut cu orice preț să-și vadă țara și nu s-a temut că i se va întâmpla vreo nenorocire, vreo persecuție, ci – precum însuși zice – și-a pus nădejdea în Dumnezeu, care din toate l-a scăpat”. Iar George Călinescu scrie: „Adevăratul dar al lui Ureche este… portretul moral. Aici el creează, sintetizează, fiindcă izvoadele nu-i dădeau nici un model. Omul este privit sub o însușire capitală sau un vițiu sub care se așază faptele lui memorabile, într-o cadență tipică […]. Ureche n-a avut răgaz decât să prefacă izvoadele. Dacă ar fi dus cronica până în vremea lui Vasile Lupu, prin domniile Moghileștilor, a lui Graziani și a celorlalți pe cari îi va descrie Miron Costin, cu toată experiența vieții și cu acea vecinică scrutare morală, abia atunci cronica ar fi fost extraordinară.” […] În ultimă analiză, toată mierea cronicii lui Ureche se reduce la cuvânt, la acel dar fonetic de a sugera faptele prin foșnitura și aroma graiului. […] Vorbirea cronicarului e dulce și cruntă, cuminte și plină de ascunzișuri ironice…”. Cât despre Dimitrie Cantemir, cu prilejul comemorării celor 300 de ani de la numirea lui Dimitrie Cantemir în calitate de membru al Academiei de Științe din Berlin-Brandenburg, în iulie 2014 a fost dezvelit bustul de bronz al marelui umanist român în cadrul aceleași academii. Așa fiind, marii umanişti români ai secolelor XVII-XVIII din Țara Românească și Moldova, erudiți și cu cunoștințe vaste în diverse domenii de activitate, cât și prin cunoașterea multilaterală a limbilor străine (la cele relatate mai sus, cerem scuze că nu s-a făcut referință și la alți scriitori români umaniști cum ar fi Nicolae Milescu din Moldova – traducătorul Bibliei/Vechiul Testament în limba română; Constantin Cantacuzino din Muntenia/Țara Românească, studii universitare realizate la Constantinopol și Universitatea din Padova/Italia, care a creat teorii despre civilizație și rolul ei în existența omului, despre istorie și geografie; precum și despre alți cronicari umaniști români), au creat teorii despre ființa umană, despre cultura și istoria neamului românesc, au promovat concepte reale și principii raționale sistematice în termeni filozofici despre lume și dogmele religiei, în așa mod conferind importanță valorilor umane spirituale, concomitent exprimând orientare către civilizația și cultura europeană, dar și cea universală.
Odată cu trecerea timpului convingerile scriitorilor români devin tot mai aprofundate în producea unor schimbări radicale în viața socială și culturală a națiunii române, în apărarea drepturilor și aspirațiilor naționale, în lupta împotriva inechității sociale, în promovarea ideilor despre valoarea omului în societate și perfecționarea cât mai civilizată a acestuia, toate aceste acțiuni găsindu-și prezența în opere literare și științifice recunoscute nu numai în plan național, dar și în spațiul cultural universal. Mulți dintre scriitorii secolului XIX și XX, cu studii serioase în străinătate, au realizat și au pus în lumină lucrări de mare importanță culturală, ele ghidând de la apartenența limbii române până la cele mai oportune și sofisticate chestiuni ale vieții spirituale românești. Literatura română din perioada susmenționată a fost realizată de către scriitori notorii – Mihai Eminescu, Tudor Arghezi, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Eugen Ionescu, George Călinescu, Nicolae Iorga, Nichita Stănescu, Mihail Sadoveanu, Lucian Blaga, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Eugen Lovinescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Octavian Goga, George Bacovia, Ion Barbu, Vintilă Horia, Constantin Brâncuşi (sculptor român), Tudor Vianu, Paul Goma etc., – accentul forte în lucrările realizate bazându-se pe conceptul dezvoltării libere și multilaterale a personalității umane; iar multe dintre creațiile literare ale acestora, în timp, au fost apreciate în sens deplin de către comunitatea culturală mondială, respectiv, considerate ca bunuri culturale/spirituale universale. Mihai Eminescu (n.15 ianuarie 1850, Botoșani – d.15 iunie 1889, București; poet, prozator, scriitor, filolog, jurnalist, politician etc.), personalitate onorabilă a neamului românesc și identitate literară universală, este unul dintre cei mai renumiți scriitori români de nivel mondial, Nicolae Iorga considerându-l pe Eminescu „ca fondator și părinte al limbii moderne române”. Ca urmare, prin intermediul lucrărilor scrise de marele Eminescu, de o semnificație neobișnuită, s-a întemeiat modelul autentic de creaţie literară, în mod aparte, poezia originală care a îmbogăţit cultura română şi cea universală la cele mai înalte valori, valori care vor fi mereu autentice atât pentru literatura clasică, cât şi pentru literatura contemporană. Mihai Eminescu, considerat geniul literaturii române, a abordat probleme reale cu care se confrunta naţiunea română în acea perioadă, accentul fiind pus pe identitatea neamului românesc, iar aspectele de conştiinţă naţională erau centrate în dezvoltarea cât mai benefică a poporului român. Poezia eminesciană a fost motivată de folclorul popular, obiceiurile și tradițiile populare, istoria neamului, cât și de un sentiment înalt de afecțiune – dragostea pentru concetățeni, pentru țară, pentru glia strămoșească. Creațiile distinsului Eminescu au fost traduse în 85 de limbi, iar poemul „Luceafărul” a fost recunoscut în anul 2009 de The World Records Academy ca cel mai lung poem de dragoste scris vreodată. Despre acest poem renumit profesorul, filologul și traducătorul francez Alain Guillermou a menționat: „Nu există nici o altă operă în literatura română care să fi fost studiată, scrutată, explorată ca poemul Luceafărul. Ar fi de făcut o anchetă asupra motivelor prestigiului extraordinar de care se bucură acest text în faţa românilor. Ar trebui de cercetat de ce aceste strofe suscită un asemenea entuziasm, – şi aşa de unanim: critica română, care nu se dă deloc înapoi în faţa judecăţilor parţiale sau grăbite, se opreşte în faţa Luceafărului, depune armele şi nu cutează a enunţa nici cel mai mic cuvînt defavorabil”. Conform celor relatate, putem confirma de mii și sute de ori că creația literară a celebrului scriitor Mihai Eminescu este o piatră de temelie în cultura și literatura română, și în cultura și literatura universală. Cu referire la creația literară a lui Eminescu s-au pronunțat consacrați critici literari și traducători din întreaga lume, aceștea, la rândul lor, făcând analize pertinente asupra poeziei, dar și a întregii opere literare a marelui scriitor român. Printre scriitorii și traducătorii din lumea universală se numără Amita Bhose (scriitoare și traducătoare din Calcuta, India, eminescolog care, totodată, din anul 1959 este o mare admiratoare pentru cultura română; este prima traducătoare în Asia care realizează traduceri din poezia lui Eminescu în limba bengali; a publicat volume consacrate operei lui Eminescu – „ Eminescu și India”, „Eminescu și limba sanscrită”, „Eminescu și Tagore”, „Cosmologia lui Eminescu”, „Proza literară a lui Eminescu și gândirea indiană” etc), Rosa Del Conte (Profesor universitar la Facultatea de Limba și Literatura Română și Filosofie din Roma, academician, traducător, eminescolog și autor a mai multor lucrări despre opera lui Eminescu, dintre ele fiind „Mihai Eminescu o dell’Assoluto”/„Eminescu sau despre Absolut ”, Modena, Società Tipografica di Edizioni Modenese, 1961; a publicat articole despre literatura română în diverse enciclopedii și dicționare de autori, traduceri numeroase din lirica lui Eminescu), Alain Guillermou (lingvist francez, profesor universitar, Paris, despre opera lui Eminescu a publicat volumul de critică literară „La génèse intérieure des poésies d’Eminescu”/„Geneza interioară din poezia lui Eminescu”, Paris, Editura Didier, 1963), Giuseppe Manitta (scriitor, Italia, a editat monografia „Mihai Eminescu e la «letteratura italiana»”/„Mihai Eminescu și literatura italiană”, Castiglione di Sicilia, Il Convivio Editore, 2017); precum și multi alții care au scris despre opera eminesciană, realizând concomitent și traducerile respective. Cât despre creațiile literare ale altor scriitori români – George Călinescu, Nicolae Iorga, Emil Cioran, Mircea Eliade, Tudor Arghezi, Ion Vinea, Camil Petrescu, Eugen Lovinescu, Nichita Stănescu etc., de asemenea au fost nespus de binevenite în cultura universală; astfel cultura și literatura română fiind descoperită și apreciată destul de pozitiv de mari personalități din spațiul cultural-literar universal. De exemplu, același Alain Guillermou (lingvist francez, profesor universitar din Franța), care a scris mult despre opera lui Eminescu, s-a pronunțat destul de pozitiv și despre limba română în ansamblu, ca urmare editând monografia „Manuel de langue roumaine”/„Manualul de limbă română”, ediție din 1953 și a doua ediție fiind realizată în 2003. La fel, Alain Guillermou a tradus din creația lui Mircea Eliade: „Forêt interdite”/„Noaptea de Sânziene”-1955, „Le vieil homme et l’officier”/„Pe strada Mântuleasa”-1977, „La Nuit bengali”/„Folio”-1979, „Le Temps d’un centenaire, suivi de Dayan”/„Tinerețe fără tinerețe”-1981. Aceeași nuvelă „Tinerețe fără tinerețe”, scrisă în 1976 de Mircea Eliade, a fost tradusă și în limba engleză de către scriitorul american Mac Linscott Ricketts, sub denumirea „Youth Without Youth”; iar în anul 2007 a fost montat filmul, cu aceeași denumire Youth Without Youth, de către scriitorul, scenografistul și regizorul american Francis Ford Coppola, coproducție realizată în colaborare cu S.U.A., România, Franța, Italia și Germania. De menționat că Mircea Eliade (n. 9 martie 1907, București – d. 22 aprilie 1986, Chicago, S.U.A.; filozof, celebru scriitor din secolul XX în istoria religiilor, scriitor, profesor la Universitatea din Chicago, până în 1957 profesor la Universitatea din Sorbona şi École de Hautes Études din Franţa; nominalizat cu titlul onorific de „Distinguished Service Professor” în Statele Unite, precum și alte premii) a publicat peste 30 de monografii științifice, iar lucrările sale literare au fost traduse în 18 limbi. Referitor la creația lui Mircea Eliade, Marcello De Martino (compozitor și scriitor italian, Roma) publică lucrarea „Mircea Eliade esoterico”/„Esotericul Mircea Eliade” (Roma, Edizioni Settimo Sigillo, 2008) prin care evidențiază arta filozofică de nivel superior al scriitorului. Pe când scriitorul și istoricul britanic Bryan Rennie tratează analize ample despre personalitatea Mircea Eliade în lucrarea „The Diplomatic Career of Mircea Eliade: A Response to Adriana Berger” /„Cariera diplomatică a lui Mircea Eliade: un răspuns pentru Adriana Berger”, publicată în Revista Religion 22, pagini 375–392, 1992.
Dr. Galina MARTEA