Stanca

În anii ’60 am frecventat școala de opt clase din satul vecin Săhăidac.

Clădirea ei, așezată pe vârful unui deal, se afla alături de biserică. Ctitoria boierului Ioan Ziloti, președintele Societății Nobililor din Basarabia, suplă și înaltă, avea zeci de cuiburi de stânci ascunse sub streșini.

Pe ele le auzeam din clase, mai ales la lucrările de control, cum se certau toată ziua.

Biserica fusese închisă după război de către autoritățile sovietice, chiar dacă sătenii săriseră cu topoarele s-o apere.

Când ieșeam în recreații, treceam gardul dărâmat și ne jucam în curtea largă, plină de troscot și pomi fructiferi.

Prin ferestrele largi priveam înăuntrul ei, pe care îl vedeam preaplin cu icoane și cărți.

Stâncile, care acopereau cu un giulgiu negru cupola de lemn, mi se arătau mai degrabă ca niște paznici ai acelei clădiri cu lacăt mare la intrare.

Absolvisem facultatea, când le-am făcut o vizită unor prieteni din acea localitate.

Atunci am văzut biserica arsă. Era fără de acoperiș, pereții din piatră albă se înălțau negri ca de tăciune. Stolurile de stănci erau lipsă. Mă însoțise în acel drum al meu publicistul Ion Fiodorov.

Presupusesem că, fiind ridicată pe acel deal de deasupra satului, clădirea se aprinsese de la un fulger, așa cum o pățiseră mai multe biserici închise în acea perioadă.

Ce s-a întâmplat? l-am întrebat pe un bărbat, care s-a nimerit să treacă pe drum.

Cele povestite de acesta ne-au cutremurat.

Pe la sfârșitul anilor ’60, doi copii ușernici – unul dintre ei, ne-a vorbit săhăidăceanul punând o semnificație ascunsă în acest amănunt, era chiar fiul secretarului organizației de partid (PCUS) din sat – au prins o stânca. Probabil au momit-o cu câteva firimituri de pâine așezate sub un capac de ladă sprijinită de un capăt de bețișor, legat cu o ață lungă pe care au tras-o de după biserică, în clipa când pasărea se lăsase amăgită. La fel mai făcuseră și alți copii pe când fusesem elev. Dar aceștia, ca să o pedepsească pentru cârâitul ei nesuferit, au stropit-o cu benzină și i-au dat foc. Pasărea, arzând, unde să zboare? Scăpată din mâinile acelor copleși cruzi, și-a luat avânt și s-a ascuns în cuibul ei de sub streașina de lemn a bisericii arătoase. Imediat, acoperișul a luat foc, arzând cu o flacără mare, care se vedea din toate satele din jur.

Săriți, oameni buni, că arde biserica! strigau sătenii unul la altul. Dar cum să ajungi fără scară cu căldarea cu apă pe acoperișul situat la câteva zeci de metri de pământ?

Lăcașul s-a mistuit repede, ca o stâncă de paie uscate.

Odată cu el au ars icoanele, liturghierele, prapurii, altarul, sfeșnicele din lemn, pomelnicele cu vii și morți, registrele cu cei botezați, cununați și înmormântați.

Cu acea pasăre arzând, care se avântă în cerul pustiu, ca să se ascundă în cuibul matern, l-am comparat de când l-am cunoscut pe poetul, publicistul, interpretul, omul de omenie, neastâmpăratul George Stanca.

Ce faci, frate Stanca? îl întrebam câteodată.

Și el îmi răspundea totdeauna:

Zbor.

Și ce mai faci?

Ard.

Ard zburând, ar fi fost răspunsul lui complet. Ca să semene cu pasărea din satul adoptiv al copilăriei mele, de la ale cărei aripi cuprinse de flăcări i s-a aprins cuibul, apoi și streașina care-l adăpostea.

Mai multe cântece de-ale lui, care au făcut parte din repertoriul Cenaclului „Flacăra”, le-am auzit interpretate de elevii din diferite localități ale republicii, duminică, 27 octombrie 2019, în cadrul Festivalului Internațional de Poezie „Adrian Păunescu” („Galbenă gutuie”), desfășurat la Copăceni, la inițiativa inimoasei profesoare Maria Bajura.

George Stanca, cu generația sa de „stânci” – poeți, interpreți, ziariști, protestatari, boemi, fraieri, înflăcărați (cuvânt derivat de la Cenaclul „Flacăra”) –, care „cârâia” întruna, contra neantului, contra regimului de până la ’89 și la cel de după ’89, contra plictisului, a fost unul dintre rebelii, dar și unul dintre sacrificații vremii sale.

De la aripile lui, și ale altora ca el, cuprinse de flăcări – așa îi văd! – au luat foc sistemul, dictatura, vechiul, socialismul românesc.

Pe cenușile lor cresc azi livezile ce leagă rod în toată țara, de la un capăt al ei la celălalt.

Livadă visată și de dragul meu prieten George Stanca.

Iubire, bătrâne, iubire

Iată cuvântul nostru de

ordine

formula

metafora

superba idee

bătrâne

cu care cântând graseiat

mon amour – mon amour

ne strecurăm printre

șrapnelele urii

mărșăluind sinuos.

Acum, când se împlinesc 30 de ani de la Revoluția Română, aș crede că George Stanca semnifică, împreună cu generația sa, Sacrificiul Necesar, fără de care timpurile de azi ar fi refuzat să vină, iar făptuirile lor importante să se mai nască.

De aceea l-am comparat mereu cu pasărea de la care a luat foc cerul.

Nicolae DABIJA /UZPR



Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.