Cronică subiectivă despre Goarna lui Tuturuz (sau moartea unei localități așezate pe un „pământ cumsecade”)

Motto:

Se duse și Pelencea într-o joi

Uitând să ceară de la iarbă voie

Iar cârtiței să-i spună c-o să vină

În raiul ei îngust fără lumină

Ștefan Mitroi

Goarna lui Tuturuz, cred că i-ar face geloși până și pe cei mai importanți scriitori sud-americani, fiindcă fantezia lor educată să dea mare dimensiune fabulosului, ar trece în umbră în fața suprarealismului lui Ștefan Mitroi, exprimat printr-o sensibilitate aproape imposibil de vindecat.

Marele periplu al caselor, care pleacă spre oraș, pentru a-i întâlni pe ultimii zămisliți între zidurile lor, pare anunțat din vreme de clopotnița bisericii care se deplasează spre Olimpiu, ultimul locuitor, pentru ca mâna acestuia să tragă frânghia clopotului pentru a-i anunța moartea (pag.154.)

Dacă la Salvador Dali ceasurile curg odată cu timpul măsurat, de ce casele din măgura lui Hariton, n-ar putea merge să ducă până la capăt un destin pe care oamenii (care le-au locuit) l-au consumat parțial? Cei morți în cimitir, iar viii în uitare în orașele care i-au adoptat, silindu-i să înțeleagă o altfel de lume.

Istoria cătunului, așezat pe capul uriașului, este consemnată prin amintiri, începând de la întemeierea lui Parpală, până la ridicarea la cer a caselor ajunse la București.

Școala, construită din dania unui Brătianu (prim-ministrul vremii) recunoscător că a fost salvat de la rătăcire de Iacovache Ghinea și că în casa acestuia și-a încălzit spatele de soba care n-a uitat nicio spinare care s-a frecat de ea căutând căldura, începe cu un elev și își arată inutilitatea când cei care ar fi putut să-și înceapă învățătura între zidurile ei s-au împuținat.

Relativitatea lucrurilor și estomparea cutumelor, despre viață și moarte, bucurie și dramă, filosofii cu dileme nerezolvate (nici măcar de relatarea unui dialog între Schopenhauer și Goethe, pag.64) sau de taina botezului și a înmormântării în viziunea lui Burghezu, când pruncul este despuiat – de sfințenie – la botez (pentru a nu o macula în timpul vieții) ca apoi la moarte, sfințenia să-i fie restituită decedatului (pag.46) pentru ca acesta să se prezinte decent la Judecata Domnului, te transportă într-o lume în care granița între real și fabulos nu este precis delimitată.

Viața cătunului are de toate; întemeiere; dezvoltare; îndeletniciri transmise din tată-n fiu (vezi cazul Pelencea, cu sănii pictate, căruțe pictate, sicrie pictate și picioare de lemn cu sertare, etc.); o lume ca peste tot, cu suflete sfâșiate (între îndatorire și impuls adulterin) ca al Lalicăi (pag.80), dar și oameni înfrățiți cu natura înconjurătoare.

Personajele sunt supuse unor traiectorii existențiale buimăcitoare (vezi cazul Moache, cel fără știință de carte, dar cu a lui carte de înțelepciune unde erau citite toate gândurile sfinților) și unde dragostea ca motivație universală, duce până la absurd lepădarea „cu ușurință de orice(pag.160).

În cătunul lui Hariton, toate sunt înzestrate cu memorie.

Amintirile atelierului lui Pelencea, cu săniile lui pictate, sfârșesc cu sania în care Ambrozie și Petruța și-au început călătoria de nuntă, cu lăutarii pictați ale căror instrumente „urcau în văzduh” (vestind, poate, o altă mare urcare la cer, ce avea să fie și ultima la care Hariton, avea să fie martor atunci când casele ar fi ajuns la București) interpretând cântece vesele de nuntă și care paradoxal anunțau sfârșitul atelierului de sănii pictate și începutul atelierului căruțelor cu flori pictate.

Ziua de Rusalii, era cea mai frumoasă de pe pământ, când veselia copiilor transportați la bâlci la Alexandria, făcea ca florile pictate pe obloanele căruțelor să miroasă frumos și intens. (pag.176)

Apoi, când fiii n-au mai vrut să semene cu părinții lor „s-a întâmplat ca timpul să vrea” să-i gonească printre străini, iar între pereții caselor să rămână numai bătrânii care își omorau gândurile.

Interogația existențială pe care Hariton o trăiește în tentația de a redescoperi (pe drumul pe care a apucat) lumea în care crescuse și unde se căuta pe sine,

” Tu ce crezi, o să mă găsesc vreodată ?”

rămâne fără răspuns precis.

Oricum drumul era înainte și într-un fel fără întoarcere (fiindcă toată matricea existențială se schimbase, suprimând orice imaginație) și semăna mai degrabă cu patului lui Procust, care ajusta, nu se lăsa ajustat.

În casa pe care o vizita periodic, Hariton găsea totul la locul lui, lada de zestre cu rochia de mireasă a bunicii, hainele de sus și cele de toată ziua, fereastra prin care s-a văzut grozăvia uciderii lui Aurel de Simion Lașu dar și calendarul cu toate însemnările făcute de tatăl său.

Interesant este momentul când mama lui Hariton, cu sfială și aproape sentiment de vină, îmbracă rochia de mireasă a mamei sale, din curiozitate de femeie legată de bărbatul ei fără taina cununiei. Războiul și sărăcia făcuseră imposibilă nunta.

Ziua de Sf.Gheorghe (când Hariton a vorbit prima dată la radio despre bunicul din partea mamei) era subliniată, mai apăsat, de chimicul creionului înmuiat cu salivă spre aducere aminte (fiindcă era vorba despre casa în care se zămislise o viață care avea să-și consume existența în pribegie).

Drumul caselor către București răscolește profund nostalgia școlii care este copleșită de amintirea tuturor elevilor care i-au trecut pragul, la vederea copilului care se dădea cu sania, într-o îndârjire care-l făcea să repete, ca Sisif, un urcuș , ca mai apoi să trăiască bucuria alunecării pe derdeluș.

Hotărârea caselor de a pleca în căutarea celor mutați la oraș, determină măgura să-și spună (cu un patetism greu de descris) rugăciunea ca șirul de case să ajungă la capăt, chiar dacă acest lucru seamăna cu părăsirea de sine („Știu, că știi că mi-e greu fără ele, că nu m-am simțit niciodată atât de părăsită”).

Fă-le Dumnezeule mare, să zboare „, a suspinat măgura când i-a amintit Domnului de minunea pe care a făcut-o cu salcâmii cărora le-a permis starea de îndrăgostire și le-a încuviințat să umble pe ulițele satului , să-și caute iubitele sălcii să le îmbrățișeze. Și cum dragostea este cea mai puternică motivație de pe fața pământului (florile salciei au început să miroasă a flori de salcâm, iar cele de salcâm a flori de salcie) o face pe Cipriana să se gândească la o ipotetică bombă cu dragoste (pag.208).

Invocația rugăciunii, face referire la bunătatea lăuntrică a Domnului, fiindcă Dumnezeu este dragoste și face ca totul să fie cu putință. „Asta e tot ce te rog” zice uriașul (măgura) când cu ochii tuturor fântânilor părăsite, se uita în direcția în care presupunea că-l găsește pe Dumnezeu.

Nu uitase că fântâna fusese o vreme gazda cerului și că nevoia de al pune, din nou,deasupra capetelor de oameni, îl făcuse neobosit pe Burghezu (să cufunde continuu ciutura) pentru a scoate bucăți de cer, iar mirarea nevestei lui Cațaonu seamănă mai degrabă cu uimirea naivă, decât cu blasfemia de al judeca pe Dumnezeu (pag.216).

” Și Dumnezeu ? Unde a stat EL în tot acest timp ? ”

Asta știa măgura, care mai știa că Burghezu cel tânăr, avea dreptate când spunea cam ce-ar fi trebuit să picteze pe coșciuge Pelencea, care ar fi putut întemeia un alt fel de „cimitir vesel„, dar nu cu cruci albastre, ci cu coșciuge pictate tematic (pag.213). Fantezia de care dăduse dovadă Burghezu a făcut ca până și măgura să-și facă „cruce în cerul gurii”.

Deruta caselor care nu mai puteau înainta din pricina ceții pare să fie rezolvată de sfințenia lui Moache, care prin pasărea care-l „amăgise cu umbra ei iubăreață” trimisese câțiva stropi de sfințenie, care le scoase din încurcătură și casele au intrat în București.

Despre singurătatea singurătății de la oraș, scriseseră și ziarele din ziua dinaintea sosirii lor, când hoțul care trebuia să găsească bogății în casa unei femei singure, găsește doar cadavrul mumificat al femeii, alături de cadavrul câinelui său.

Dacă pentru oamenii din cătunul lui Hariton, care-au plecat la ultima judecată, cea de apoi, a existat Olimpiu, care le anunța plecarea trăgând clopotul și pentru case trebuia ceva.

Pentru case, ridicarea la cer și cernerea fotografiilor, s-a făcut într-o ” ninsoare cum nu mai căzuse alta pe pământ„, ale chipurilor oamenilor care trăiseră în cătunul de pe măgură, deposedând în urcușul lor către cer toate istoriile vieților consumate între pereții lor.

Singura șansă ca odată ajunse la București, casele să-l poată saluta pe Hariton cel insomniac și bântuit de îndoieli privind rostul operei sale uluitoare (de altfel premiată de Academie) în această lume bulversată, fără busolă și fără etaloane estetice și morale era să se ridice la cer, scuturându-se de toate amintirile consumate între zidurile lor și să le ningă devastator, peste un oraș cu mulți oameni dar cu multă nepăsare față de apropiatul, îndepărtat vecin.

Poate o asemenea ninsoare, dacă ar fi cu putință, ar crea o „vale a plângerii” unde feți-frumoși plecați ar resimți până la suferință, dorul de locul natal, unde sufletele, periodic sunt mângâiate de cerul pe care l-au avut deasupra capului atunci când s-au născut. Și pentru că lucrurile ridicate la cer trebuiau să fie anunțate și casele cătunului copilăriei lui Hariton aveau nevoie de un aprod care să le anunțe lui Dumnezeu.

Aveau nevoie de TUTURUZ

Tu, tu tu tu tuturututu„, și, mai apoi, de ochii care lăcrimau, fiind singurii care scăpaseră de furia și prăpădul făcut de furnicile uitării, așa cum se întâmplase în casa părăsită a Burghezului.

Fără îndoială, Ștefan Mitroi este un scriitor uriaș, pe care sensibilitatea sângerândă și amintirile l-au gâtuit și l-au obligat să le scrie, să le elibereze, iar dacă biserica și cimitirul au rămas și nu s-au alăturat caselor călătoare, e poate un semn că lumea clădită pe capul din „pământ cumsecade” ar mai avea o șansă si că între zidurile bisericii se vor mai săvârșii liturghii.

ICĂ SĂLIȘTEANU

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.