În anii de după război au poposit la noi în localitate nişte şefi din centrul raional.
Au adunat tot satul, cu mic, cu mare.
Unul dintre cei veniţi, cu pistolul bălăbănindu-i-se la şold, a întrebat:
– Oameni buni! Ian să ne spuneţi cine de la dumneavoastră din cătun e cel mai mare derbedeu, pute de leneş, beţivan fără pereche, e târâie-brâu, bătăuş şi aşa mai departe?
– Dar la ce v-ar trebui să ştiţi? l-a ispitit un bătrân.
– Vrem să-l numim preşedinte de colhoz.
– Apoi cutare…, şi-a amintit un sătean de un trândav notoriu, hoţ de găini, care nu se mai trezea din beţie cu lunile.
– Să vină încoace! a poruncit şeful.
În faţa sătenilor a ieşit râsul satului, un pipernicit, cu urme de năsădituri pe chip şi cu haine murdare şi peticite.
– Eu sunt acela, a spus dânsul vajnic şi şi-a scos pumnii din buzunare.
– Uite ce-i, tovarăşe, eşti numit de azi preşedinte de colhoz.
– Şi ce trebuie să fac? s-a interesat el.
– Să faci colhoz.
– ‘Nţeles, a răspuns el milităreşte.
Pârlitul s-a dat mai aproape şi a vrut să-i pupe mâna celui cu pistol, cum o mai făcuse pe vremea regimului burghezo-moşieresc cu cei care se miluiau şi-i dădeau ceva de pomană – un bănuţ, un pumn de făină…
– Acum spune-le oamenilor ceva! l-a îndemnat unul dintre oaspeţi.
– Ce să le spun? întrebă dânsul.
– Spune-le ce doreşti. Un îndemn la muncă, de pildă.
Şi atunci cel ales şi-a făcut vânt şi a prins să-şi ameninţe consătenii, rostind aproximativ următorul discurs:
– Să munciţi şi iar să munciţi! Că dacă n-o să munciţi, am să vă arăt eu, bolşevicilor!
„Bolşevic” era pentru dânsul (auzise cuvântul, dar nu prea ştia ce înseamnă) cea mai cumplită înjurătură.
Şocaţi de ce le-a fost dat să audă, trimişii din centrul raional le-au propus atunci sătenilor mei să mai spună un nume de potlogar, pe care l-au „popit” în locul celui care le-a fost preşedinte de colhoz doar cinci minute.
Nicolae DABIJA