De la poezie la eseuri filosofice, de la consideraţii geopolitice la poeme abstracte, o parte dintre conducătorii regimurilor totalitare au ţinut să arate
preocupări intelectuale superioare și au scris cărți.
În anul 2001 apărea lucrarea intitulată „Ruhnama” („Cartea sufletului”), semnată de fostul preşedinte al Turkmenistanului Saparmurat Niyazov. Autorul a dat asigurări că însuşi Dumnezeu i-a spus că toţi cei care îi vor citi cartea vor merge în Paradis. Aşa a devenit acest amestec de povestioare şi texte istorice cu sens deturnat o lectură obligatorie în şcoli, fiind etalată lângă Coran în moschei. Existau chiar întrebări din lucrare în testele pentru obţinerea permisului auto. Cartea a generat ceremonii fastuoase şi are un monument uriaş în capitala ţării, Ashgabat. Adevărul despre nivelul intelectual al lui Niyazov este sintetizat de „The New Yorker”: „Era semianalfabet”. Succesorul său la conducerea ţării, Gurbanguli Berdymukhamedov, a găsit şi el răgazul de a scrie cărţi. Imediat ce a preluat puterea, în anul 2007, a publicat un volum despre sistemul de sănătate publică, apoi unul de discursuri politice. În 2009 apărea „Ahaltekinul – Mândria şi fala noastră”, o odă închinată calului turkmen şi istoriei creşterii acestuia în Turkmenistan. Tradusă în patru limbi, lucrarea a câştigat un premiu la un concurs între statele foste sovietice.
După victoria Revoluţiei chineze, liderul Mao Tzedong s-a făcut remarcat şi printr-o serie de volume de poezie – „Turnul cocorului galben”, „Lungul marş”, „Armata de Eliberare a Poporului capturează Nanking”, „Adio zeului ciumei” sau „Inscripţie pe o fotografie a tovarăşului Li Chin”. Spre deosebire de alţi dictatori, Mao era modest vizavi de lucrările sale poetice pline de flori, cai sau gâşte.
Un alt lider cu mână forte, Kim Jong Il, era un mare admirator al cinematografiei. Până într-acolo încât a scris o carte pe această temă. Intitulată „Despre arta cinematografului”, a fost urmată de încă una, „Cinematograful şi regia”. Profunzimea lucrărilor vorbeşte de la sine: „A viziona o producţie o dată este diferit de a o viziona de două ori”…
Tot din Asia vine şi exemplul preocupărilor intelectuale ale Ayatollah-ului Khomeini, care a elaborat nenumărate lucrări-comentariu despre Coran, legea islamică, filosofie etc. Peste toate acestea, a fost şi poet, lucrarea sa intitulată „Micuţa carte verde” generând destule controverse, date fiind aforismele cam fără perdea pe care le conţine. Aceeaşi mirare au stârnit-o şi versurile celui cunoscut ca un om profund religios, publicate în presa iraniană în 1989: „Deschideţi uşa tevernei şi lăsaţi-ne acolo zi şi noapte/Căci sunt sătul de moschei şi seminarii”.
Nici dictatorii europeni nu au fost mai prejos. De pildă, cu cât Albania era mai izolată pe scena internaţională şi chiar printre statele comuniste, cu atât mai multe volume scria Enver Hoxha. Şi au fost vreo 40 la număr, mai toate tunând şi fulgerând împotriva vestului. Printre ele, în 1979 apărea „Cu Stalin”, în care, alături de elogii fără sfârşit aduse dictatorului, admiratorul său albanez relata că visează zi şi noapte să la o reîntâlnire şi amândoi să vadă împreună musicalul sovietic „Şoferul de tractor”. În 1991, protestatarii pro-democraţie i-au ars cărţile în public…
La rândul său, liderul sârb Radovan Karadzic lansa „Sub sânul stâng al secolului” în anul 2005, în timp ce se ascundea de judecata internaţională pentru crime de război în fosta Iugoslavie. Şcolit la Universitatea Columbia, Karadzic a scris un tip de poezie cu clare accente violente, ca „Asasini,” „Un om de cenuşă şi bocancii de război” etc, în versuri ca „Am creat o lume care mă decapitează”.
Din nordul Africii vine opera „literară” a unui alt dictator, Muammar Gadhafi, care s-a preocupat în mod constant, printre altele, de viziunea sa asupra sistemului Jamahiria sau de diferenţele dintre sexe, cu emanaţii profunde ca „femeile sunt diferite de bărbaţi aşa cum femelele din lumea plantelor şi animalelor diferă de masculii speciilor lor”. Pe lângă toate aceste considerente de om de stat reunite în „Cartea verde”, liderul libian „şi-a încercat mâna” şi într-un soi de ficţiune. Cărţile „Scăparea în iad” şi „Publicaţii ilegale”, de pildă, demonstrează, într-o proză confuză, fără personaje, nostalgia sa pentru viaţa beduinilor. În buna tradiţie a dictatorilor, şi Gaddafi a avut grijă ca volumele sale să fie traduse în zeci de limbi, să stea la baza a sute de studii (eventual internaţionale) şi să fundamenteze lucrări ştiinţifice. Toate acestea au încetat după bombardarea Libiei de către NATO, în anul 2011.
(R.I.)