◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro29.03.2024

Slove întru neuitarea poetului Virgil Carianopol

Mărturisesc cu toată sinceritatea: atunci când, cu peste cinci decenii în urmă, în redacţia  bucureşteană a revistei „Luceafărul”  din Bulevardul Ana Ipătescu nr 15, făceam cunoştiinţă cu domnul Virgil Carianopol  nici prin gînd nu îmi trecea că, peste ani, îl voi evoca într-o publicație a românilor dein Andalucia, o prestigioasă revistă al cărei spirit viu este un romănățean get-beget, prietenul Mircea G Florescu. Erau ani ai unei (relative, firește) deschideri spirituale, în care, laolaltă, tineri batând la portile succesului sau mai vîrstnici, mulţi dintre ei abea ieşiţi la lumină după ani teribili de detenţie, năzuiam ca, prin scrisul nostru să rămânem „un nume adunat pe-o carte”. În acest colcviu dischis şi fără oprelişti ( la prima vedere!), revista „Luceafărul” şi cenaclul „Nicolae Labiş”- ambele coordonate de  marele scriitor şi animator cultural Eugen Barbu – aveau un loc distinct, incolnfudabil. În ceea ce mă priveşte, scriam, pe atunci, renenzii sau notiţe rele şi muşcătoare, iar de pe urma uneia- care îl ţintea direct pe Nicolae Manolescu – mi s-a tras vorba în dungă a lui  Eugen Barbu: „Ăsta n-are mamă, n-are tată, manîncă copii cruzi pe pâine!”. Cu aceste vorbe m-a prezentat criticul M. N. Rusu lui Virgil Carianopol: „Vă prezint un caracalean de-al dumneavostră, nu luaţi seama de faptul că e negru în cerul gurii, dar are suflet de oltean.”

Cunoştiinţa fiind făcută, nu ne-a fost greu să ne purtăm paşii spre locanta  „Grădiniţa” de pe Bulevardul  Magheru, unde, la un pahar de vorbă ne-am căutat subiecte comune  de discuţie si ne-am statonnicit motive de apropiere sufletească.

Nu aş putea, acum, să reiau o idee anume sau o frântură de gând din discuţia nostră de o seară, dar pastrez sentimentul acela, inefabil şi atât de tonic, al întîlnirii cu un om frumos la suflet şi curat la vorbă, un om de o cuceritoare bunătate. Mai târziu aveam să aflu – de la alţii, pentru că domnului Carianopol nu îi plăcea să facă mare caz de anii săi de temniţă-, cum că poetul făcea parte dintre aceia care trecuseră, cu grele suferinţi fizice dar, mai ales, sufleteşti,prin „purgatoriile”index-ului politico-ideologic al vremii. Avea să îmi vorbească, pe larg şi cu deosebită căldură despre poet si despre pătimirile sale, un alt om de excepţie pe care mi-a fost dat să îl întâlnesc în anii mei de ucenicie: marele gazetar N. Carandino.

Cu timpul aveam să îi cunosc, mai îndeaproape poezia lui Virgil Carianopol şi să ma bucur de priveliştea ei sufletească atât de greu de pătruns şi de redat în cuvinte – precum este Poezia adevărată. Şi ar mai fi ceva de spus, ceva dureros dar adevărat: cu cât trecea vremea cu atât mai rare erau ocaziile unei întîniri directe, faţă în faţă cu domnul Virgil Carianopol.

La urmă, un ferpar discret, aşa după cum i-a fost şi viaţa,  mi-a vestit și ne-a vestit că  despre omul Virgil Carianopol va trebui să vorbim la timpul trecut. Sau, așa cum ne-a învățat un mare sacerdot al versului românesc,să spunem că poetul Virgil Carianopol s-a retras în umbră, luând veştminte de pământ. Ne-a rămas,însă, poezia lui cu lecţia ei turburătoare de viaţă şi de curăţenie a gândului simţitor: „Sunt bucurii care-ntristează/ Sunt întristări ce fericesc,/ Sunt zile fără de lumină/ Şi nopţi adânci ce strălucesc”. Sau: „Dormi, scumpa mea, şi nu te teme,/ Nu-i nimeni, nimeni n-a venit/ Parfumul doar din crizanteme/ Te-a mângâiat şi te-a trezit.” Ori: „Mi-a bătut în poartă Fericirea/ Şi intrînd în curte m-a strigat./ Eram dus alături cu iubirea;/ A-nchis poarta iute şi-a plecat”.

Acum, la  aproape cinci luștri de la plecarea dintre noi a poetului Virgil Carianopol, rosturile poeziei şi ale României s-au schimbat mult. Ne-am schimbat noi înşine. Şi, cu siguranţă, ne vom schimba, încă… Rămâne, încă, de datoria istoriei și a criticii literare să îl aşeze pe poetul Virgil Carianopol în scara valorilor culturii naționale, să îi afle temeiurile de a ne rămâne contemporan în cuget şi în simţiri. Un lucru este și rămâne, însă, deasupra oricărei îndoieli, versul lui ne mişcă şi ne cheamă, înfrăţit cu glasul menestelului inegalabil Tudor Gheorghe : ,, Dunăre dacă n-veam/ Jiul  Dunăre-l făceam!”.

Ştiu, dintr-un lung contact cu mondenele exercițiii  de autoflatare – „Nu slăvindu-te pe tine, lustruindu-se pe el” – că, în special într-un asemenea moment evocator, este de bon ton să te recomanzi: „Am fost prietenul lui X sau al lui Y”. Cu riscul de a dezamăgi, nu am cum să fac asta!

În schimb, pot spune cu mâna pe inimă și post recunoaște în această generoasă revistă a românilor din Andalucia un adevăr esenţial, pe deplin asumat : „DA ! că am fost, sunt şi voi rămâne un prieten nedezmințit al poeziei lui Virgil Carianopol!” Și fac asta cu atât mai mult niște așa-ziși  monitori întru ale europenizării – parcă mai pormiți, mai intoleranți și mai intratabili decât chiar partizanii a marșului ,,Stalin și poporul rus/ Libertate ne-au adus” – ne tot îmboldesc să uităm mesajul.unor patrioți și creatori de sinceritatea și de pathosul lui Virgil Carianopol și să ne pierdem iremediabil, indentitatea națională într-o Europă cu mai multe și mai puține viteze. Prorocind cum că aceasta va rămâne viziunea unică asupra evoluției Europei Unite și că ea va înlocui acel proiect mult mai realist și mai corect al Europei Naiunilor, la care am aspirat noi, promotorii României Unite. Motiv în plus să apreciez, să respect și să promovez faptul că, de ani buni de zile, Biblioteca Municipală din Caracal poartă numele lui Virgil Carianopol. Și nu numai că îi poartă numele, dar și promovează, în primul rând în rândul generațiilor tinere, lecția sa de respect și de slujire a Patriei și a Neamului într-un dialog des, deschis și substanțial cu universul cultural clasic și contemporan.

De aceea, ori de cât ori dau peste această propagandă veninoasă, deschid pagina de cate a romănețeanului meu de suflet, Virgil Carianopol, și citesc cu voce apăsată crezul său :,,Muică suntem neam de Jieni/ De panduri și de olteni!”. Desigur, pentru cine are buna cuviință să îl asculte și, mai ales,  puterea să îl înțeleagă!

 Şerban CIONOFF

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *