In memoriam
Cum scrii despre un coleg pe care l-ai pierdut pentru totdeauna? Cu ce începi? Cum discerni dintre miile de amintiri ale unor ani, destul de mulţi, în care ai împărţit pâinea şi muştarul (prietenii ştiu de ce), uneori amare, dar şi bucuria de fi putut să ajuţi pe cineva? E greu, dacă nu imposibil.
Silvia Mihalcea, doamna Silvia, cum îi spuneam majoritatea, nu neapărat fiindcă era mai vârstnică decât noi, ci fiindcă era, cu adevărat, o doamnă, chiar şi în cele mai dificile momente, era un om tare. Chiar dacă viaţa îi dăduse mai mult clipe grele decât bucurii, nu se plângea niciodată, nu renunţa la luptă, nu se dădea bătută. Ca jurnalist, se punea mereu în pielea omului despre care scria, încerca să înţeleagă întâi, nu judeca niciodată. Pentru fiecare moment, oricât de greu, avea o vorbă de duh, o glumă şi credea cu tărie că orice este posibil, dacă îţi pui mintea la contribuţie şi nu te laşi!
Practic, Silvia Mihalcea era sinonimă cu redacţia. În casa dumneaei, pe care a pus-o la dispoziţie fără nicio ezitare, în nişte momente extrem de nesigure şi tensionate, s-a scris primul număr-manifest al „Vieţii libere”. Istoria cotidianului liber al gălăţenilor ar fi fost poate alta, dacă Silvia Mihalcea nu ar fi ajutat atunci. Şi, evident, în toţi anii următori, până la ieşirea la pensie, când a scris zilnic, conducând o perioadă lungă secţia Învăţământ. Membră a Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România, Silvia Mihalcea avea chemarea unui profesor, îndrumând mereu jurnaliştii aflaţi la început de drum.
Chiar dacă viaţa a dus-o apoi la Bucureşti, a rămas aproape de sufletele noastre şi ne-a fost alături, la bine şi la greu. De fapt, atitudinea ei în faţa oricăror lovituri ale vieţii este poate moştenirea cea mai de preţ pe care ne-a lăsat-o: ne-a învăţat că nu există „nu pot”, ci doar „nu vreau suficient”, că trebuie să fim, într-o oarecare măsură, şi profesorii cititorilor noştri, să-i ajutăm să se informeze corect şi complet, să îi obişnuim cu mult, ca să nu se mulţumească niciodată cu puţin, să cerem noi mult de la noi înşine, ca să putem fi la înălţime în orice situaţie.
Ne doare că trebuie să ne despărţim aşa, că momentul plecării sale din această viaţă este unul în care ne este imposibil să-i fim fizic aproape. Dar, pe de altă parte, cred că doamnei Silvia i-ar fi plăcut, fiindcă această plecare discretă este în deplin acord cu felul în care şi-a trăit viaţa. Dumnezeu s-o odihnească, între îngerii săi!
(articol preluat din “Viaţa liberă” Galaţi)