◂ UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ● ÎMPREUNĂ SCRIEM ISTORIA CLIPEI ● UZPR ▸

Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România

The Union of Professional Journalists of Romania www.uzpr.ro28.03.2024

Cătălin Vrabie, Pierdut în Nepal & Ladakh

Cătălin Vrabie, profesor universitar și călător pasionat, la Editura Neverland a publicat un nou jurnal de călătorie ”Pierdut în Nepal &Ladakh.”

După cum foarte bine se știe, Cătălin Vrabie are plăcerea de a pleca la drum, singur, numai cu rucsacul lui, în spații îndepărtate, insuficient de bine explorate de către români.

Care este mobilul călătoriilor sale? O aprigă dorință de cunoaștere și de inedit,  urmată de una de mediatizare a rezultatelor expedițiilor sale. 

Se înarmează cu o răbdare foarte mare, fidel principiului ”Cu răbdarea, treci și marea.” 

Setea de cunoaștere este așa de mare, încât îi anihilează orice fel de temeri legate de călătorii în spații exotice. Pentru atingerea țelului său suportă fără niciun fel de obiecții dificultățile legate de starea vremii, mijloace modeste de transport, specificul culinar, mentalitatea localnicilor. 

Cătălin Vrabie pleacă singur la drum, cu toate acestea nu este deloc singur.

 Întâlnește oameni de diferite naționalități cu care interacționează, pe care uneori și-i face tovarăși de drum, de la care află informații legate de locurile vizitate sau despre țara lor de origine.

 Îi are în permanență în suflet pe conaționalii săi români cărora li se adresează din când în când, fie pe ton glumeț, fie serios, îi invită la călătorie, îi îndeamnă să guste din mâncărurile specifice locurilor etc.

Autorul își valorifică potențialul anterior de cunoaștere, ceea ce aduce în paginile cărții un număr mare de comparații între locurile vizitate, țara sa și alte țări. 

Este interesat de tot ceea ce poate fi experiență de cunoaștere, comportamentul oamenilor în aeroport și în mijloacele de transport, locuințe, bucătărie tradițională, legislație, mijloace de comunicare, obiceiuri și deprinderi. Trăiește afectiv tot ceea ce vede, este uimit, emoționat, încântat, dezamăgit, aprobă sau dezaprobă, se bucură sau exprimă păreri de rău, dar nu se abate nicio clipă de la drumul său. 

Se conformează modului de viață al localnicilor, doarme pe jos, pe saltele mici și pentru a-i cunoaște mai bine, călătorește alături de ei în mijloace tradiționale de transport: motocicletă, public buses, ricșă și chiar ”o rablă de autobuz care parcă era făcut din bucăți, trăncănea și scârțâia” (pag.50). Doarme uneori în case pline de gândaci, fluturi și chiar șopârle. 

Merge pe jos până ce tălpile i se fac numai bășici sau are picioarele pline de răni provocate de lipitori. Înfruntă arșița de 45 de grade și umiditatea, abundența ploii, se hrănește cu mâncăruri specfice zonei. Denumirile de mâncăruri sunt frecvente în paginile cărții sale. 

Bea ceai verde cu lapte, pregătit de o chinezoiacă, consumă ”newari food”, ția dinus ”ceaiul local”, mâncăruri foarte condimentate care îi taie respirația. 

Dar să îl urmărim în itinerariul său!

În aeroportul din Turcia trebuie să suporte bulibășeala, în Emiratele Arabe este uimit de mulțimea curmalilor, în Nepal descrie obiecte de mobilier, aspecte ale religiei nepaleze, dedicând pagini frumoase zeiței Kumari Devi, vizitează temple, călătorește în junglă, acolo unde ”Natura …este lăsată în voie, omul nu intervine absolut deloc; copacii căzuți acolo rămân, nu se curăță nimic…totul are acel aspect de sălbăticie.” Experiența în junglă înseamnă mers cu un canoe, mers pe jos sau pe spinarea unui elefant care îi stropește cu apă și cu nămol. Trece prin sate foarte sărace ale căror case sunt făcute numai din stuf, află despre sate ai căror locuitori sunt atacați și chiar uciși de tigri, de rinoceri și chiar de elefanți sălbatici. Privește  bananieri și grapefruit tree, plantații de orez și chiar caiși. Este dornic să vadă vârfuri  muntoase cu înălțimi de aprox. 8000 de metri, admiră cascade, poposește la o mânăstire tibetană, prilej de a prezenta felul în care se învață carte la școala din incinta acesteia, obiceiuri culinare și ceremonii religioase.  Face apologia civilizației tibetane.  

Se plimbă cu barca pe lacul Begnas. Ajunge în Lumbini, orașul lui Buddha, unde vede piatra pe care s-a născut acesta, vizitează temple dintre care cel mai important este Maya Devi. Trece pe întuneric printr-o zonă periculoasă, cu multe maimuțe.

De aici se îndreaptă spe India. Este atent la formalitățile vamale și la civilizația străzii pe care le prezintă și cititorilor săi. Prima țintă este Srinagar, reședința de vară a statului Kashmir.

Descrie o frumoasă plimbare cu barca pe lacul Dal ”această Veneție a Kashmir-ului”, unde un adevărat  oraș s-a dezvoltat pe apă: ”E un întreg oraș pe apă aici și străduțe (canalele de care am vorbit au și nume) mai mari sau mai mici, hoteluri plutitoare și chiar o moschee în care are loc rugăciunea de dimineață…nici magazinele nu lipsesc.” (pag.147) Tot aici se află și un bazar lacustru, o piață de legume și un fast-food. Totul i se pare asemănător cu Delta Dunării.

De aici înainte temerarul călător parcurge drumuri primejdioase, situate la înălțimi amețitoare cuprinse între 3000 și 5385 de metri, înguste, cu serpentine dese, acoperite uneori de bolovani, pline de controale militare. Nimic nu-l poate întoarce însă din drumul său.

 Se aventurează spre înălțime asemenea unui aviator, dornic de senzațional și să respire puritatea și tăria aerului.

Își continuă călătoria spre Kargil și spre Leh situat la 3441 metri, trece prin pasul Namika, aflat la 3700 metri altitudine, valea râului Indus.  Vizitează fostul palat al maharajahului, Shanti Stupa, un monument budist, valea Nubra, lacul Pangong, mânăstirea budistă Chukhang Vihara. Apogeul ascensiunii sale este atins în Pasul Khardung La, ”cea mai înaltă trecătoare din lume” siutată la 5385 de metri, conform datelor înscrise în cărți și la 5602 metri, conform unei indicații de pe o plăcuță. 

Este fascinat de frumusețea peisajului: ”Peisajul este de un pitoresc rar! Situată pe muchia unei creste solitare, pare un vis când o vezi de la distanță.” (pag.163); ”Nu știu ca pe Lună roca să fie albă (cum e aici – în deplin contrast cu restul zonei), însă peisajul, în mod cert, este similar cu cel văzut de mine pe înregistrările video făcute de pe satelitul nostru natural.” (pag.163-164).  

La întoarcerea spre Leh vizitează temple și mânăstiri. De la Leh la Manali călătorește pe una din cele 10 cele mai periculoase șosele din lume. Ajunge la destinație, dar cu un apogeu al durerii: ”Am ajuns în Manali… în sfârșit. Nu știu ce nu mă doare…totul mă doare: genunchii de la scaunul din față, fundul de la scaunul meu, umărul de la loviturile în geam – mă și mir că nu s-a spart capul de la zdruncinături, și de la loviturile în tavan (nu râdeți, că nu-i de râs)…totul mă doare.” (pag. 220)

Cu toate acestea, are puterea de a ne arăta orașul. Revede capitala Indiei și se apropie de sfârșitul călătoriei sale. 

Cartea lui Cătălin Vrabie, o experiență inedită de cunoaștere atât pentru el, cât și pentru cititorii săi, întrunește deopotrivă trăsăturile unui ghid turistic, cât și ale unui manual de geografie comparată, cu o informație bogată, insolită, privitoare atît la relief, cât și la elemente de civilizație și psihologie umană. 

Cui se adresează jurnalul de călătorie al lui Cătălin Vrabie? 

Tuturor. 

 

Elena TRIFAN/UZPR Prahova 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *