default-logo

Lacrimile îngerilor

În dimineaţa asta a început să plouă. Şi-n timp ce mă plimbam prin grădină şi-mi număram toate gândurile, iată că o aud cum prinde să mă-ntrebe:

– De ce eşti atât de tristă?

– Tristă?… Dar ai văzut, tu, oare vreo tristeţe care ştie să râdă?

– Nu… Doar am observat că toţi oamenii trişti seamănă cumva între ei. Şi, totuşi, cum arată tristeţea?

– Ca un copil orfan care stă tot timpul deasupra sicriului părintelui său.

– Da… E greu să fii singur. Singur în această lume, ca într-o celulă. Pe tine, te mai aşteaptă cineva acasă?

– Nu, nu mă mai aşteaptă nimeni. Doar nişte lucruri vechi şi o icoană, martoră la toată copilăria mea.

– Şi ai vreun regret?

– Am, tată. Aş fi vrut să se răzgândească şi să nu moară.

– Omul nu moare niciodată la timp… Şi ce faci acum, când nu-l mai ai?

– Învăţ. Învăţ neplânsul.

– Nu credeam că aceasta se poate însuşi…

– Nu e greu. Strigi în tine cât poţi de tare, ca să nu te audă nimeni.

– Şi la ce te gândeşti cel mai des?

– La Cel de Sus, care ne întreabă în fiecare zi: „Adame, unde eşti?”.

– Iar omul nu-i răspunde…

– Nu. Continuăm să fim câte un Cain în fiecare zi, prin invidia şi pizma pe care o purtăm celuilalt. Şi pentru că lacrimile noastre sunt murdare, în locul nostru plâng toţi îngerii cerului…

Unii plâng pe dinafară, alţii pe dinăuntru …

– Aşa este. Eu le cobor lacrimile pe pământ. Pentru că numai şi numai prin ele mai poate fi omul iertat…

Doina Dabija / UZPR Chișinău

Despre autor

Articole asemănătoare

Lasă un răspuns

*