Trebuie să mărturisesc, de la bun început, că nu am fost un împătimit al turismului, dar mi-a plăcut să citesc cărți de călătorie. Am învățat astfel geografie din întinsele scrieri ale lui Jules Verne, din Aventurile submarinului Dox, la mare căutare prin anii copilăriei mele. Mai aproape de noi, l-am însoțit Pe drumuri de munte pe Calistrat Hogaș și am savurat îndelung poveștile de vânătoare ale lui Mihail Sadoveanu, și altele, și altele. Între puținele mele ieșiri turistice, una care mi-a rămas profund întipărită în minte a fost cea de la Balcic, în Republica Populară Bulgară. Nu știam prea multe despre acest loc, căci în grosolan falsificata Istorie a României a lui Roller, Casa Regală era prezentată în cele mai negre culori. Erau însă în anturajul de la mare niște doamne mai în vârstă care știau o sumedenie de lucruri despre acel colț de rai pe care și l-a construit și amenajat Regina Maria. Când am ajuns însă în acel rai, toată superba și delicata vegetație se uita la noi cu o adevărată deznădejde. Totul era într-o cumplită lâncezeală, iar privirea tristă a acelor nobile flori o am și acum înaintea ochilor. Reconfortarea, deși cam târzie, a venit totuși prin Însemnările de călătorie ale Elenei Trifan (Editura Betta, 2018). Editorul cărții oferă câteva date biobibliografice despre autoare: „Elena Trifan (n. 3.02.1956) este profesor de limba română, doctor în Filologie cu distincția Magna cum laude, autoarea cărților Formarea cuvintelor în publicistica actuală. Derivarea. Perioada 1990-2001 (…), a volumului de poezii Nori în soare, a numeroase articole despre sărbătorile populare, religioase, literare (ale românilor); coautor al Dicționarului de neologisme și abrevieri recente; colaborator al Monografiei învățământului prahovean și al Dicționarului enciclopedic de marină. Este prezentă în peste 40 de antologii și lucrări colective” (p. 191). La rândul său, prefațatorul Însemnărilor, Aureliu Goci, relevă faptul că „Doamna Elena Trifan se dovedește a fi un drumeț împătimit care călătotește febril și fără limite: în țară și în străinătate, în nord și în sud, în locuri bătute șii celebre, dar și în zone necălcate de multă vreme de picior omenesc”. În plus, „Călătoarea este un om instruit, cu o viziune erudită asupra geografiei (…) și cu adânci cunoștințe turistice (…)” (p. 5).
Dar să revenim la Balcic, anul 2014, când Elena Trifan, bine documentată ca întotdeauna, ia cuoștință fizic cu locul visurilor sale: Castelul și Grădinile Reginei Maria a României. Între perioada în care eu vizitasem Balcicul și anul amintit aici s-au produs transformări esențiale: ambele țări au devenit democrate și în ambele Curțile Regale și-au redobândit, chiar și în parte, statutul de odinioară. În acest context, investițiile de ambele părți în aproape părăginita locație s-au înmulțit în mod vizibil. Acum, după ce treci de „Ghereta santinelei” ai impresia că te afli „într-o împărăție a lumii vegetale”, cu arbori și arbuști din cele mai surprinzătoare zone ale lumii: „sălcii pletoase, specii de plopi, ulmi, pini, arbore de hârtie, ginko-biloba, chiparoși, tuia, smochini, magnolii, liliac.Pe ziduri se cațără viță-de-vie sălbatică, iederă și luleua-turcului”. Totul pe o stâncă terasată vecină cu marea, modelată după labirintul cretan și după cel al Grădinii Paradisului, așa că nu e nicio surpriză să întâlnești „peste 3000 de specii de plante, cea mai mare colecție de cactuși din Europa, alei, izvoare, cascade, fântâni, cișmele, grădini care îmbină mai multe stiluri arhitectonice: bulgărești, gotice, orientale, mediteraneene” etc.(p. 102-103). Vilele sunt modeste „comparativ cu măreția naturii” și sunt plasate printre copaci și grădini. Nu mai intrăm în ele împreună cu autoarea, întrucât splendoarea este în „iarba” de afară, acolo unde simți „că o blândețe divină plutește în aer, că Maica Domnului te privește dulce și mângâietoare și Iisus îți zâmbește de pe cruce, că pământul este numai frumusețe, armonieși lumină”(p. 121).
Revenind în țară, constatăm multitudinea obiectivelor vizitate, peste tot autoarea fiind atentă la simbolistica locului, pusă în evidență prin chiar sugestivele denumiri ale capitoleleor: Casa Memorială „Vasile Voiculescu”, cultură și ospitalitate; Dobrogea, ținutul contrastelor și al diversității; Muzeul „N. Grigorescu sau spiritualizarea luminii; Nessebar, un cuib de piatră în mare; Salento, tăria pietrei surâzânde și unul care este apropiat inimilor noastre: Trepte de lumină în Banat. Dorința de a cunoaște partea aceasta de țară a fost obsesia de 30 de ani a Elenei Trifan. Ea a devenit amintire în toamna lui 2017, când a vizitat localități de pe malul Dunării și din Banatul Montan. De fiecare dată documentarea este impresionantă, iar cititorul, chiar și cel avizat, poate găsi informații noi, ca să nu mai vorbesc de novici pe care lectura acestei cărți îi poate îndemna la constante drumeții culturale. Iată, de pildă, Biserica Romano-Catolică „Neprihănita Zămislire” din Orșova, „singura biserică de rit catolic care a fost construită în comunism”, pentru că cea veche a fost sacrificată pe „altarul” barajului de la Porțile-de-Fier. „Originaliatea ei – spune autoarea – este dată de câteva elemente: interiorul în formă de cort, acoperișul și luminatorul de la altar în formă de cruce, pictura interioară „Drumul Crucii” în care pe lângă scene biblice sunt pictate și persoane din lumea profană: V. I. Lenin, Nadia Comăneci, John Lennon, Florin Piersic, Anna Széles. Slujba religioasă se oficiază în patru limbi!” (p. 53). Dar ce ziceți de chipul lui Decebal, care este „cea mai înaltă statuie din piatră din Europa” și „se află pe o stâncă din Golful Mraconia, foarte aproape de Eșelnița. A fost construită între anii 1994-2004 din inițiativa și prin susținerea financiară a omului de afaceri român Iosif Constantin Drăgan. La realizarea ei a lucrat o echipă de 12 sculptori-alpiniști conduși de arhitectul Florin Cotarcea. Statuia impresionează prin locul unde este plasată (…) și, mai ales, prin dimensiunile foarte mari: înălțimea de 55 m, lățimea de 35 m, lungimea ochiului de 4,3 m, lungimea nasului de 7 mși lățimea de 4 m. Pe capul lui Decebal se află o cruce de metal”. Astfel modelat, „răsărit din tăriile pietrei și hrănit cu energiile apei”, chipul lui Decebal „privește dârz și demn în zare, statornic și neînfricat, asigurând continuitatea milenară a unui mit străvechi al dragostei de țară” (p. 54-55).
Mă opresc aici, pentru că trompeta spațiului editorial sună din plin, dar îmi îngădui să mai apreciez că această carte este una emblematică pentru ceea ce numim turism cultural atât prin documentarea exemplară, cât și prin descrierile inspirate, ce vădesc aptitudinile de sensibilă poetă ale Elenei Trifan.
Prof.univ.dr. Sergiu DRINCU